Wolfgang Amadeus Mozart - Ludwig van Beethoven

Care muzicieni clasici ar fi fost nişte rockeri grozavi?

Să cânţi rapid e ceva cool doar dacă e melodic şi are substanţă.


În societatea oamenilor culți, se ascultă muzică clasică. Chiar ai nevoie de ceva cultură pentru a înțelege ceva din muzica veche de secole, ca să nu te plictisești.

Alții ascultă doar muzică rock. Şi când spun rock, nu mă gândesc la Elvis, ci la metale grele. Sunt destul de multe piese rock ce au versuri despre tot felul de subiecte medievale, dar e cu totul altă muzică.

Ce fac cei cărora le plac ambele genuri de muzică, în mod egal?! Unii au făcut posibilă ascultarea lor simultan.

Te-ai gândit vreodată cum ar fi fost muzica clasică dacă marii muzicieni ar fi avut la dispoziție chitare electrice? Cel mai probabil, rockul ar fi avut o istorie mult mai lungă decât o are deja.

Dar cum încă n-am descoperit un mod prin care să trimitem în trecut o chitară electrică, se vedem cum poate fi adusă muzica trecutului în prezent! Chiar dacă nu eşti rocker, pun pariu că o să ţi se pară cel puţin surprinzător…

Yngwie Malmsteen: De la Beethoven la metalul neoclasic

Cam ce compoziţie clasică te gândeşti că ar merge reorchestrată în stil rock? Cel mai facil răspuns: „Simfonia a V-a” a arhicunoscutului compozitor german Ludwig van Beethoven.

Simfonia aceasta este considerată una dintre cele mai bune compoziții din lumea muzicii clasice. Beethoven a lucrat patru ani la ea. Într-un final, în 1808, a fost cântată pe scena teatrului din Viena și, încă de atunci, a avut un succes incredibil.

În prezent, deși sunt puțini tineri care ascultă simfonia în varianta ei originală, motivul de început apare frecvent în cultura populară, şi nu doar în muzică. Totuşi, să o auzi la o simplă chitară electrică, fără acompaniament, e ceva spectaculos. Sună atât de potrivit, încât n-ai cum să nu te gândeşti că Beethoven trebuie să fi avut suflet de rocker.

Interpretarea aceasta îi aparţine lui Yngwie Malmsteen – unul dintre maeştrii sonorităţilor metalice pe chitară electrică, alături de nume grele precum Joe Satriani şi Steve Vai. Ca inovator pe corzile chitarei, a fost comparat cu Jimi Hendrix şi Eddie Van Halen. Printre altele, este renumit pentru viteza uluitoare cu care poate înşira notă după notă pe chitara sa.

Cum ai zis că-l cheamă?
Chiar dacă îl ştii pe Yngwie Malmsteen, n-aş băga mâna-n foc că îi pronunţi numele corect. Mulţi încearcă să-l citească pe engleză, dar să nu uităm că e suedez. Aşa că ascultă şi ţine minte:
PinterestTwitter

Suedezul provine dintr-o familie de muzicieni din Stockholm. Deși toți cei din jurul său cântau, Yngwie a fost atras de muzică abia la șapte ani, când l-a văzut la TV pe Jimi Hendrix cum își „sacrifica” chitara. Copilul a fost atât de impresionat, încât „în ziua în care a murit Hendrix, s-a născut chitaristul Yngwie,” după cum se spune pe site-ul oficial.

Se pare că Yngwie s-a tot schimbat în funcție de ce vedea la televizor. După câțiva ani de studiu intens la chitară (până îi sângerau degetele), el l-a văzut pe violonistul Gideon Kremer cum interpreta „Capriciu nr. 24″ al lui Paganini, tot pe ecran. Atunci și-a dat seama că poate îmbina pasiunea pentru chitară cu cea pentru muzica clasică 1)Guitar Gods: The 25 Players Who Made Rock History” de Bob Gulla, carte publicată de Greenwood în 20082)Legends of Rock Guitar: The Essential Reference of Rock’s Greatest Guitarists” de Pete Prown şi Harvey P. Newquist, carte publicată de Hal Leonard în 1997.

Cum să combini două genuri muzicale atât de diferite? Când te pasionează ambele, e posibil. Cert este că Yngwie Malmsteen a fost atât de talentat, încât a inventat un nou gen de muzică: metal neoclasic 3)Neoclassical metal” în Wikipedia.

Celebrul chitarist Ritchie Blackmore, unul dintre componenții formației Deep Purple, a fost pionierul acestui gen în anii ’60. Formaţia a susţinut un spectacol memorabil la Royal Albert Hall din Londra, în 1969, alături de Royal Philharmonic Orchestra, dirijată de Malcolm Arnold. Pe afiş: „Concerto for Group and Orchestra”, compoziţie simfonică cu influenţe rock şi baroc a lui Jon Lord, un alt celebru membru al trupei.

Şi alţii au cochetat cu ideea. Însă Yngwie Malmsteen nu s-a mulţumit doar să experimenteze în această zonă. A pus totul cap la cap şi, în anii ’80, a ajuns la un stil muzical original, de care are toate motivele să fie mândru.

O realizare marcantă a sa sunt concertele susținute cu casa închisă, unul în Moscova și celălalt în Leningrad, în 1989. Da, ai citit bine: pe vremea comuniştilor. Sunt cele mai mari spectacole de până atunci ale unui artist occidental în Uniunea Sovietică 4)Guitar Gods: The 25 Players Who Made Rock History” de Bob Gulla, carte publicată de Greenwood în 2008. A filmat concertul din Leningrad și l-a oferit fanilor ca album şi video sub titlul „Trial by Fire”. A devenit printre cele mai bine vândute albume din întreaga sa carieră.

Dar punctul culminant al carierei sale ca muzician de mare calibru este colaborarea cu New Japan Philharmonic, în 2001. A interpretat la chitară „Suita în Mi bemol minor”, compoziţie proprie, cu acompaniament simfonic. Concertul eveniment a fost filmat și vândut sub formă de DVD.

Dan Mumm: Metalul tuburilor de orgă ale lui Bach devine heavy metal

Pe lista compozitorilor clasici buni pentru a fi rockeri se numără și Johann Sebastian Bach. A trăit între 1685 şi 1750. Neamț la origini, el a compus muzică barocă. La vremea lui, Bach s-a făcut remarcat pentru că a introdus în piesele sale ritmuri noi, inspirate în special din cultura italiană și franceză.

În zilele noastre, muzica barocă, în special cea compusă de Bach, este recunoscută ca fiind cea mai potrivită pentru înlesnirea procesului de învățare a oricărei materii 5)Using Music as a Training Tool” de Lenn Millbower, carte publicată de American Society for Training & Development în 2004. (Între noi fie vorba, am testat teoria și nu a avut niciun efect. Probabil pentru că am înlocuit învățatul cu somnul sau, pur și simplu, am uitat să învăț.)

Să fie între rock şi baroc o legătură mai strânsă decât rima?

Cine a făcut din „Tocata şi fuga în re minor” o piesă rock? În cazul de faţă, Dan Mumm. Este un american atât de pasionat de muzică, încât știe să cânte, pe lângă toate neamurile de chitare electrice, la vioară, pian și tobe – după cum se arată pe site-ul oficial. E un fel de omul-orchestră, ce să mai!

Dan Mumm nu se rezumă la Bach. Mulţi alţi clasici au răsunat din instrumentele sale. Este un adept al metalului neoclasic şi pe canalul de pe YouTube adaugă regulat atât reorchestrări, cât şi creaţii proprii. Videoclipurile sale au avut atât de multe vizualizări (chiar şi peste jumătate de milion!), încât artistul a devenit partener Youtube.

Onur Narin: Paganini era un rocker la vioară

Să ne concentrăm puțin atenția și asupra lui Niccolò Paganini. S-a născut în 1782, în Genova. Probabil cu vioara în mână. Ca să-ți faci o idee cam cât de talentat era, află că la 8 ani, vârsta când tu toceai tabla înmulțirii, el a compus prima sa sonată. La 13 ani, când tu parcă-parcă acceptai să renunți la jucării, Paganini s-a dus în Parma să învețe și mai bine vioara, dar profesorii de acolo au spus că știe deja tot. Aşa că nu i-a rămas decât să devină propriul său profesor. Studia câte 15 ore pe zi. Această muncă asiduă și marele său talent l-au propulsat până la Curtea Regală și chiar în țări străine. A avut o viaţă de vedetă, cu tot ce e bun şi rău în asta.

Mi se pare mie sau povestea de viață a lui Paganini seamănă izbitor de bine cu ceea ce e „secretul succesului” din zilele noastre? Și oare cum o fi să ai atâta succes încât să îți fie reinterpretate piesele la câteva secole după ce ai murit? Chiar şi sub formă de hard rock!

Mai ții minte când îți spuneam că Yngwie Malmsteen și-a schimbat viața după ce a ascultat Paganini? Ei bine, iată piesa care i-a dat ideea să cânte la chitară muzică clasică: „Capriciu nr. 24”.

În versiunea de aici, este reinterpretată în stil heavy metal de către de către Onur Narin, un muzician turc.

Încă ai dubii că Niccolò Paganini ar fi fost un mare rocker?! Să mai adăugăm un amănunt puţin cunoscut: cânta foarte bine şi la chitară. Ba a compus şi vreo 200 de cântece pentru acest instrument 6)Underground Guitar Handbook” de Jason Earls, carte publicată de Lulu în 2009!

Van Stratho: Iarna lui Vivaldi cu sonorităţi de metal

Tu ce știi despre Vivaldi? Probabil îți închipui un om complet pasionat de muzică, ce i-a dedicat întreaga sa viață. Dar ți-ai închipuit vreodată că el a fost preot?

Antonio Vivaldi s-a născut în 1678. Se pare că mama sa l-a îndrumat spre preoţie încă din copilărie. Însă tatăl său era un foarte bun violonist şi l-a învăţat tot ce ştia. Pănă când Antonio Vivaldi şi-a terminat studiile pentru a deveni preot la 25 de ani, era deja un renumit muzician (mai degrabă ca violonist decât în calitate de compozitor). Nu a avut activitate ca un preot obişnuit, din cauza unor probleme respiratorii. Unii speculează că acesta ar fi fost doar un pretext, pentru a se putea dedica mai mult muzicii. Oricum, om cuminte, a rămas preot toată viaţa. Şi s-a ales cu un supranume interesant: Preotul Roşu (din cauza culorii părului) 7)Antonio Vivaldi: The Red Priest of Venice” de Karl Heller, carte publicată de Amadeus Press în 2003.

Te-ai simțit vreodată prost că ai un zece la două-trei materii și, în rest, doar Sfântul Cinci? Stai liniștit, până și Vivaldi a fost în situația ta. Dintre sutele de piese muzicale pe care le-a scris, „Anotimpurile” și „Opus 3” au fost foarte apreciate, dar a avut și multe creații atât de proaste, încât păreau că sunt exerciții pentru începători. Însă fiind cunoscută setea sa pentru inovaţie muzicală, e de înţeles că nu i-a ieşit totul. Dar oare ce s-ar fi întâmplat dacă îi ajungea pe mână o chitară electrică?

Oricât de afon ai fi, sigur ai ascultat cel puțin o dată „Anotimpurile” de Vivaldi. Van Stratho a luat un fragment din „Iarna” și l-a reinterpretat astfel încât să sune bine pentru urechile rockerilor. Şi nu numai.

Lai Youttitham: La braț cu Mozart

Nu există alt compozitor precum Wolfgang Amadeus Mozart – un spirit viu, plin de creativitate. S-a născut în 1756. Știind deja să cânte la clape și vioară, prima sa piesă a compus-o la cinci ani. Îți reamintesc că la cinci ani, mare parte dintre noi știam să compunem doar mofturi și urlete. În scurta sa viață, a avut timp să se însoare, să facă doi copii, să compună peste 600 de lucrări, pentru ca, în final, să moară misterios.

Ţi-l poţi imagina uşor pe Mozart în zilele noastre. Ar fi scos hit după hit. Dar heavy metal?!

Lai Youttitham este unul dintre cei care au simțit că Mozart ar fi fost un rocker fantastic dacă ar fi trăit în vremurile noastre.

Chitaristul este originar din Laos. După cum mărturiseşte pe site-ul său, la 19 ani a decis să plece în Canada, în căutarea unei vieți mai bune. Dar, până la țări civilizate, Lai a trebuit să treacă printr-un râu, ca să ajungă în Thailanda. A reușit s-o facă fără a fi împușcat, dar a fost prins și dus într-un tabără de refugiați.

Vestea a ajuns până la familia sa, care i-a trimis niște bani de mâncare. Ce credeți că face un artist, în condițiile acestea? Își cumpără o chitară.

L-a ajutat foarte mult, căci acea chitară a fost pașaportul său spre Canada. Era singurul care avea așa ceva din toată tabăra. S-a făcut remarcat suficient de mult încât să se mute în alte două tabere, să facă parte dintr-o formație și să treacă de interviul necesar pentru a imigra.

De atunci și până în prezent, el a devenit cetățean canadian și încântă o lume întreagă cu remixurile rock de pe Youtube.

Charlie Parra: Mozart cât se poate de modern după sute de ani

Wolfgang Amadeus Mozart a compus multe piese vesele. Chiar şi de dans (doar vreo 200 8)The Cambridge Mozart Encyclopedia” – carte publicată de Cambridge University Press în 2006). Acum, nu te gândi la vreun swing ori vreo lambada; aveau ei dansurile lor. Cert este că că dacă ar fi trăit în prezent, muzica lui Mozart s-ar fi auzit în toate cluburile.

Să luăm, de exemplu, „Rondo alla turca”. Cu o mică adaptare, chiar poţi da din cap în rockotecă!

După cum se vede, Charlie Parra din Peru l-a ales tot pe Mozart şi bine a făcut, deoarece isprava sa a depăşit cu mult jumătate de milion de vizualizări pe YouTube.

Dar oare de când îi încântă pe ceilalți cu talentul său muzical? În limba sa natală, pe site-ul personal, scrie că de la 13 ani a pornit pe acest drum. Fiindcă se juca pe calculator în loc să înveţe pentru şcoală. Da, ai citit bine. În astfel de situaţii, unii primesc pedepse, iar alţii un instrument muzical, pentru a-şi focaliza energia într-un mod util. La început a făcut percuţie, dar după nici doi ani a pus mâna pe o chitară electrică și nici în ziua de azi nu a mai renunțat la ea.

După ce a jucat o vreme „uite trupa, nu e trupa”, în 2010 și-a început cariera solo. Cum? Aşa cum se face în ultima vreme: cu videoclipuri pe Youtube. Și știi ce e mai interesant? E printre puținii interpreți de acest fel care are pagină de Wikipedia.

Dr. Viossy: Sonata lunii a lui Beethoven la chitară electrică

Am început cu Ludwig van Beethoven, să încheiem tot cu Măria Sa.

Născut în 1770, s-a nimerit să compună fix când se făcea tranziția între perioada clasică și cea romantică. Şi poate nu întâmplător tranziţia a continuat dincolo de existenţa sa pământeană, influenţe regăsindu-se până în zilele noastre.

Una dintre cele mai cunoscute lucrări ale lui Beethoven este „Piano Sonata No. 14 in C-sharp Minor, Op. 27, No. 2: Sonata quasi una fantasia”. Până nu zici că exagerez, să-ţi spun şi numele de alint: „Sonata lunii” 9)Moonlight Sonata” în Encyclopædia Britannica. Oare această piesă plină de simţire chiar se poate cânta rock?!

Inedita variantă îi aparţine lui Dr. Viossy, chitaristul formaţiei rock Absynth Aura. A ajuns la 6 milioane de vizualizări!

Mai sunt artiști care au reorchestrat piese clasice, chiar dacă rezultatele nu sunt atât de reuşite. De ce face lumea asta? Poate pentru că melodiile vechi de câteva sute de ani au ceva profund și mistic în ele. Sau, ca în cazul celebrului chitarist suedez Yngwie Malmsteen, rockul neoclasic a fost singura cale de a îmbina pasiunea pentru chitara electrică cu cea pentru muzica clasică.

Ce vei asculta în continuare: muzică clasică, rock, altceva? Până la urmă, nici nu contează. Important e să fie muzică bună!

Andreea Ioviţă
Articol scris exclusiv pentru Miratico de Andreea Ioviţă
Andreea Ioviţă are multe realizări în arta scrisului, de la crearea unui blog care a ajuns la TV până la publicarea unei cărţi pentru motocicliste.

Sugestie pentru continuare:
Suor Cristina
Sora Cristina - Vocea bucuriei de a fi
Povestea adevărată a celei mai uluitoare participări la un concurs muzical de mare anvergură - Vocea Italiei

Referinţe

Referinţe
1, 4 Guitar Gods: The 25 Players Who Made Rock History” de Bob Gulla, carte publicată de Greenwood în 2008
2 Legends of Rock Guitar: The Essential Reference of Rock’s Greatest Guitarists” de Pete Prown şi Harvey P. Newquist, carte publicată de Hal Leonard în 1997
3 Neoclassical metal” în Wikipedia
5 Using Music as a Training Tool” de Lenn Millbower, carte publicată de American Society for Training & Development în 2004
6 Underground Guitar Handbook” de Jason Earls, carte publicată de Lulu în 2009
7 Antonio Vivaldi: The Red Priest of Venice” de Karl Heller, carte publicată de Amadeus Press în 2003
8 The Cambridge Mozart Encyclopedia” – carte publicată de Cambridge University Press în 2006
9 Moonlight Sonata” în Encyclopædia Britannica

Ţi-a plăcut articolul? Acum e rândul tău. Ne faci o mare bucurie dacă îl recomanzi şi prietenilor:

Şi nu uita să ne scrii părerea ta într-un comentariu – chiar ne interesează!

3 comentarii la „Care muzicieni clasici ar fi fost nişte rockeri grozavi?”

  1. Sunt coplesita de frumusetea muzicii si de interpretare!Felicitari d-nei Andreea Iovita si multumiri ptr.tot ce ne ofera!

  2. Am trăit/mâncat pe pâine/nedormit rock-ul anilor ’70-’80. Îl mai trăiesc și azi, nu la aceeași intensitate emoțională, dar „servesc” câte puțin aproape în fiecare zi. Superlative personale: Uriah Heep – Lady in black, Deep Purple – Child in Time, Led Zeppelin – Stairway to Heaven și Steve Harley – Sebastian (!!!)
    Ascultam pe un Tesla B100 căruia îi săreau capacele (figurat) și curelele (la propriu) de atâta „sacrificiu”…
    Încă din copilărie prinsesem gust și de „clasică”. Mă impresionase o vecină bătrână, fostă preoteasă, care avea o veche vioară Sternberg, la care plângea și cânta dumnezeiește Debussy, Enescu sau Mozart.
    Dar ceea ce mi-a rămas definitiv la pipotă este „Concertul pentru vioară și orchestră” al lui Sibelius, îndeosebi partea a treia (recomand, mai ales, Christian Ferras), pe care de multe ori mi-am închipuit-o și eu în variantă rock!
    Felicitări.

Care reorchestrare a unei piese clasice îţi place cel mai mult?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *