Mi-am dat seama că, dacă aş avea de-ales, aş prefera păsările avioanelor.

Tu ce ai face dacă ai putea să călătoreşti în timp? În ce perioadă te-ai întoarce? Cred că ştiu care e primul răspuns care îţi vine în minte. Şi eu aş vrea să mai trăiesc un moment din trecutul meu şi să fac lucrurile altfel. Dar nu la asta mă refer.

Mă gândeam la o întoarcere în vremuri mult mai îndepărtate. Cum o fi fost viaţa pe Pământ în urmă cu mai multe milioane de ani? În vremurile astea aş vrea să mergem împreună.

Doar în imaginaţie, deocamdată! N-am descoperit încă o maşină a timpului care să ne ducă acolo.

Şi dacă ajungem acolo, măcar o să ştim că nu tot ce zboară se mânâncă. Sau că nu toate păsările zboară (dar asta ştim deja).

Hai să vedem care sunt cele mai mari păsări dispărute. Nu o să-ţi fac un clasament, fiindcă fiecare e mare în felul ei – nu poţi compara jumătate de tonă cu 7 metri. Dar o să-ţi dau o mulţime de informaţii, majoritatea uluitoare. În felul ăsta o să ştim de cine să ne ferim dacă o să călătorim vreodată în timp cu adevărat. Sau cu cine să ne împrietenim!

Gastornis giganteus – cel mai vechi păsăroi

Începem cu o pasăre mare şi destul de înfricoşare: Gastornis. A trăit în Eocen, cu vreo 56-45 de milioane de ani. Au existat cel puţin 5 specii, răspândite în Europa, Asia şi America de Nord. Specia nord-americană fusese iniţial denumită Diatryma, până când cercetătorii şi-au dat seama că este tot un Gastornis.

Una dintre cele mai mari specii, Gastornis giganteus, ajungea la o înălţime de 2 metri. Era o pasăre nezburătoare, cum sunt struţul şi emu în zilele noastre. Numai că avea un cap uriaş, cel puţin în comparaţie cu corpul. Ciocul era şi el mare, turtit în părţile laterale, cu nări mici aşezate în apropierea ochilor. Gâtul scurt era format din cel puţin 13 vertebre mari.

Era o pasăre mare şi puternică. Ciocul ei pare făcut pentru a ucide – iniţial cercetătorii au crezut că se hrănea cu animale mici. Totuşi, studiile mai recente înclină spre concluzia că Gastornis era erbivoră. Au fost cercetători cărora nu prea le-a venit să creadă că îşi folosea ciocul enorm doar la spartul seminţelor şi nucilor, aşa că subiectul a fost îndelung controversat.

Dar din moment ce analiza izotopilor de carbon din rămăşiţe a demonstrat că Gastornis ar fi fost un erbivor ¹⁾”Isotopic and anatomical evidence of an herbivorous diet in the Early Tertiary giant bird Gastornis. Implications for the structure of Paleocene terrestrial ecosystems” – studiu realizat de D. Angst, C. Lécuyer, R. Amiot, E. Buffetaut, F. Fourel, F. Martineau, S. Legendre, A. Abourachid & A. Herrel, publicat în Naturwissenschaften din aprilie 2014, putem sta liniştiţi: n-o să ne mănânce dacă, întorcându-ne vreodată în timp, o să ne întâlnim cu el.

Paraphysornis brasiliensis – bătrâna pasăre a terorii

Acum 23 de milioane de ani, trăia o pasăre de pradă înspăimântătoare. Îşi ducea zilele pe unde se află acum Brazilia şi a fost denumită Paraphysornis brasiliensis.

Făcea parte din familia Phorusrhacidae, numită şi „familia păsărilor terorii”. Aceste păsări carnivore au făcut legea în America de Sud multe milioane de ani. Bine că erau nezburătoare – asta ar mai fi trebuit!

Paraphysornis brasiliensis avea în mod obişnuit o înălţime de circa 1,4 metri. Dar asta numai pentru că mergea aplecată. Dacă îşi sălta capul, putea ajunge la 2,4 metri!

Greutatea sa este estimată la 180 de kilograme ²⁾”Systematic revision of the Phorusrhacidae (Aves: Ralliformes)” – studiu realizat de M.F. Alvarenga şi Elizabeth Höfling, publicat în Papéis Avulsos de Zoologia în 2003. Vrei un copănel?

Kelenken guillermoi – pasărea cu capul cel mai mare

71 cm

avea cel mai mare cap al unei păsări – Kelenken guillermoi

Iată cu o altă pasăre nezburătoare cu capul mare, dar din vremuri ceva mai apropiate de cele prezente. Asta matematic vorbind, fiindcă oricum nu-ţi poţi imagina cât înseamnă 15 milioane de ani.

Kelenken guillermoi – căci aşa a fost denumită – a trăit pe unde se află acum Argentina. Depăşea 2 metri în înălţime şi 160 de kilograme în greutate ³⁾”The Complete Dinosaur” – enciclopedie publicată de Indiana University Press în 2012. Se estimează că unele exemplare ajungeau la 2,7 de centimetri şi 250 de kilograme.

Avea capul mare. Cel mai mare cunoscut la vreo pasăre: 71 de centimetri, inclusiv ciocul de 45,7 centimetri. Îţi imaginezi că nu avea acest cioculeţ ca să se giugiulească. Era o pasăre a terorii.

Mulţi răsuflă uşuraţi, căci în vremurile noastre nu putem să vedem nicio pasăre Kelenken guillermoi „în acţiune”. Putem doar să ne imaginăm cum îşi ataca prada. Poate că o apuca în cioc şi o „scutura” bine ca să-i rupă oasele, cam cum facem noi înainte să deschidem o cutie de iaurt. Sau poate că nu se obosea să o „agite” şi o omora cu o lovitură bine plasată din cioc. Sau, cine ştie, poate urmărea bietul animal şi îi dădea din mers câteva lovituri cu capul, până când acesta, ameţit de durere şi sufocat de atacuri de panică, renunţa la luptă.

Oricum, cursa nu putea să dureze prea mult, pentru că voluminoasa pasăre atingea o viteză de 35 de mile pe oră (56 de kilometri pe oră) ⁴⁾”What on Earth?: 100 of Our Planet’s Most Amazing New Species” de Quentin Wheeler şi Sara Pennak, carte publicată de Plume în 2013.

Phorusrhacos longissimus – înarmată din cap până-n picioare

În Miocen, prin Patagonia îşi făceau de cap multe bestii pe două picioare. Printre ele se număra şi Phorusrhacos longissimus. Era o pasăre de pradă nezburătoare. Atingea în înălţime 2,5 metri, iar în greutate 130 de kilograme.

Ciocul său era o adevărată armă. Tot craniul avea 60 de centimetri. Şi ghearele erau la fel de periculoase.

Brontornis burmeisteri – cea mai grea pasăre de pradă

O altă pasăre a terorii care a trăit în Miocen, tot prin Patagonia, era Brontornis burmeisteri. Când mergea, avea cam 1,75 metri pe verticală, ar fi încăput pe uşă. Dar când îşi înălţa capul, frumuşica asta ajungea la 2,8 metri. A fost cea mai grea pasăre de pradă, cu o greutate estimată la 350–400 kilograme ⁵⁾”Systematic revision of the Phorusrhacidae (Aves: Ralliformes)” – studiu realizat de M.F. Alvarenga şi Elizabeth Höfling, publicat în Papéis Avulsos de Zoologia în 2003.

Era o plăcere să te întâlneşti cu ea. Ultima.

Titanis walleri – titanul prădător

Cu Titanis walleri ne mai apropiem puţin de vremurile prezente. A trăit de acum 5 milioane de ani până acum 2 milioane de ani, în America de Nord. Mai exact, fosilele au fost descoperite unde se află acum Florida şi Texas. Însă probabil venea din sud, unde trăiau mai multe neamuri d-ale sale ⁶⁾”Dinosaur Memories” de Allen Debus, carte publicată de iUniverse în 2002.

Era şi ea o pasăre a terorii. De fapt, era singura pasăre a terorii din America de Nord, din câte se ştie până în prezent ⁷⁾”Titanis walleri” de Christina Holland, articol publicat de Florida Museum of Natural History, University of Florida în 2012.

Înaltă de 2,5 metri, atingea 135 de kilograme. Avea aripi mici cu care nu putea zbura, dar era o pasăre de pradă cu o înfăţişare pe măsură: cap cu cioc mare şi puternic, trup robust.

Andalgalornis steulleti – tare de cap

Cred că te-ai prins până acum că păsările terorii aveau capete mari şi ciocuri pe măsură. Andalgalornis steulleti nu face excepţie. Avea un cap lung de 37 de centimetri la o înălţime de 1,4 metri. Cântărea 40 de kilograme. Capul părea subţire văzut de sus, dar din lateral era uriaş.

Andalgalornis steulleti a trăit în nord-vestul Argentinei cu 6 milioane de ani în urmă. Ceea ce avea diferit faţă de alte păsări ale terorii şi faţă de alte păsări în general era rigiditatea craniului. Oasele capului nu prea aveau mobilitate, fiind fixate unele de altele într-un mod neobişnuit la păsări. Dar asta nu îl împiedica pe Andalgalornis steulleti să vâneze după pofta inimii ⁸⁾”Flexibility along the Neck of the Neogene Terror Bird Andalgalornis steulleti (Aves Phorusrhacidae)” – studiu realizat de Claudia P. Tambussi, Ricardo de Mendoza, Federico J. Degrange, Mariana B. Picasso. Ba chiar unii paleontologi, cum este Larry Marshall, consideră că este cea mai periculoasă pasăre care a existat vreodată ⁹⁾”Dinosaur Memories” de Allen Debus, carte publicată de iUniverse în 2002.

Aepyornis maximus – pasărea elefant gigantică

Strămoşi îndepărtaţi ai struţului de azi, membrii familiei Aepyornis erau atât de mari, încât li se spunea păsări elefant. Dacă ai fi trăit acum câteva sute de ani, mai aveai şanse să vezi una în carne şi oase.

Cea mai mare pasăre elefant a fost Aepyornis maximus. Înaltă de 2,7-3 metri, imensa pasăre cântărea cam o jumătate de tonă (circa 1000 de livre) ¹⁰⁾”Flightless Birds” de Clive Roots, carte publicată de Greenwood în 2006¹¹⁾”The Beasts That Hide from Man: Seeking the World’s Last Undiscovered Animals” de Karl P.N. Shuker, carte publicată de Paraview Press în 2003.

Greutatea acestei păsări este un subiect controversat printre specialişti. Cum nimeni nu a cântărit un exemplar, se pot face doar estimări, pe baza unor asemănări cu păsări actuale. Problema nu este doar de metodologie. Se pare că pasărea varia foarte mult în dimensiuni. Mai mult, are o lungă istorie, iar exemplarele din vechime erau mai mari. Încerci să faci o medie? Dacă da, ce exemplare să iei în calcul? Sau mai bine încerci să afli greutatea celui mai mare exemplar?

Iată câteva studii:

• în 1947, Dean Amadon a estimat o greutate de 438 de kilograme ¹²⁾”An Estimated Weight of the Largest Known Bird” – studiu realizat de Dean Amadon în 1947
• în 1992, studiul făcut de K. Campbell Jr. şi L. Marcus a ajuns la o greutate între 333 şi 725 de kilograme, cu o medie de 542 de kilograme ¹³⁾”The relationship of hindlimb bone dimensions to body weight in birds” – studiu realizat de K. Campbell Jr. şi L. Marcus în 1992
• în 2002, T.H. Worthy şi Richard N. Holdaway au ajuns la concluzia că media exemplarelor deţinute de Museum of New Zealand ar fi fost 310 kilograme, dar luând în calcul şi alte date, media generală ar fi fost chiar mai mică: 275 de kilograme ¹⁴⁾”The Lost World of the Moa: Prehistoric Life of New Zealand” de T.H. Worthy şi Richard N. Holdawa, carte publicată de Indiana University Press în 2002

Oricum, era ditamai păsăroiul!

Făcea şi nişte ouă pe măsură. Cel mai mare ou fosilizat care a fost găsit are o circumferinţă de… 89 de centimetri! Lungimea este de 33 de centimetri, iar volumul de 9 litri ¹⁵⁾”The Cenozoic Era: Age of Mammals” – lucrare editată de John P. Rafferty şi publicată de Rosen Education Service în 2010. Nu vrei să ştii cum a ieşit. Un singur astfel de ou este cam cât 180 de ouă de găină şi de trei ori mai voluminos decât ouăle celor mai mari dinozauri. Omletă pentru tot tribul?

Aepyornis maximus avea un gât lung şi puternic, cap mic şi ceva rămăşite de aripi care probabil că nu îi foloseau la nimic. Pe corp avea pene multe şi dese care arătau ca o blană sau ca o claie mare de păr.

Avea picioare groase şi gheare puternice. E puţin probabil să fi fost o mare alergătoare, şi cu toate astea se descurca destul de bine în viaţă. Era erbivoră, deci nu îşi deranja contemporanii prea tare.

Fiind atât de mare, nu prea se găseau animale sau păsări care să o streseze în vreun fel. Toate bune şi frumoase până cănd a apărut omul în mediul ei şi s-a apucat să o vâneze. Venirea negustorilor din India şi din alte părţi în Madagascar, unde trăia, a tulburat apele, sau mai bine zis traiul păsării elefant. Aşa se face că exemplarele s-au împuţinat, până când specia a dispărut de pe faţa pământului, probabil în secolul XVII. Nu doar vânătoarea a fost de vină, ci şi despăduririle care au lăsat-o fără ierburile şi fructele preferate ¹⁶⁾”The Beasts That Hide from Man: Seeking the World’s Last Undiscovered Animals” de Karl P.N. Shuker, carte publicată de Paraview Press în 2003¹⁷⁾”The Cenozoic Era: Age of Mammals” – lucrare editată de John P. Rafferty şi publicată de Rosen Education Service în 2010.

În folclorul arab există legende despre o pasăre uriaşă numită roc, care putea să ridice elefanţi în aer şi chiar să-i mănânce. Este cea care îl ducea şi pe Sinbad în zbor. Unii au speculat că această pasăre ar fi fost Aepyornis maximus, numai că despre roc se spune că avea o deschidere a aripilor de 16 metri.

Cine ştie, poate un povestitor s-a simţit inspirat de o pasăre elefant. Aşa sunt basmele! Şi strămoşilor noştri le plăcea să exagereze de dragul povestirii.

Dromornis stirtoni – gâsca de jumătate de tonă

Deşi pare un emu gigantic (chiar a fost numită „super-emu”), Dromornis stirtoni era o pasăre de apă.

„Gâsculiţa” asta avea 3 metri pe verticală. Unii specialişti consideră că înălţimea sa era puţin mai mare decât a lui Aepyornis maximus. Şi la greutate erau asemănătoare, dar aici e şi mai discutabil care cântărea mai mult.

Dromornis stirtoni a trăit în Australia, de acum 8 milioane de ani până în urmă cu 30.000 de ani.

Bullockornis planei – raţa diabolică a pieirii

Poţi să-ţi imaginezi o raţă înaltă de vreo 2,5 metri şi grea de până la 300 kg? A trăit în Australia, de acum 12 milioane de ani până cu 50.000 de ani în urmă ¹⁸⁾”Giant duck a flesh eater” de Abbie Thomas, articol publicat de ABC Science pe 30 mai 2000.

Era atât de mare, încât o dăduse pe carne. De aceea, Bullockornis planei a fost supranumită „Demon-Duck of Doom” şi „Thunderbird”. Bine că nu „răţuşca cea urâtă”.

Dinornis giganteus – cea mai înaltă pasăre

Asemănătoare cu păsările elefant erau păsările Dinornis din Noua Zeelandă, denumite popular moa ¹⁹⁾An Extinct Moa Bird from New Zealand” de Leona McArdle, articol publicat de National Museum of Ireland. Dacă ai vedea o astfel de pasăre, chiar ţi-ar veni să spui: „Moa!”

3,6 m

măsura pe verticală cea mai înaltă pasăre care a existat vreodată – Dinornis giganteus

Aceste păsări erau foarte variate ca mărime. Cele mai mari erau cele din specia Dinornis giganteus, numită şi Dinornis robustus. Femelele ajungeau la 3,6 metri, în timp ce înălţimea masculilor nu depăşea 2,4 metri. Femelele erau şi mai grele. Aveau între 76 şi 249 de kilograme. Masculii putea să cântărească de la 34 de kilograme la 85 de kilograme ²⁰⁾”South Island giant moa” – articol de M.J. Szabo, publicat în 2013 şi actualizat în 2015. Este evident cine domina în relaţia de cuplu. Masculii făceau ciocu’ mic.

Dinornis giganteus era o specie foarte răspândită în Insula de Sud din Noua Zeelandă. De-a lungul timpului, aripile acestei păsări s-au micşorat până au dispărut complet ²¹⁾An Extinct Moa Bird from New Zealand” de Leona McArdle, articol publicat de National Museum of Ireland. Oricum nu avea nevoie să zboare. Se hrănea cu frunze, flori, seminţe, fructe şi ierburi pe care le găsea la nivelul solului sau în arborii la care putea ajunge cu gâtul ei lung ²²⁾”South Island giant moa” – articol de M.J. Szabo, publicat în 2013 şi actualizat în 2015. Era cel mai mare erbivor terestru din perioada preistorică a Insulei de Sud. Avea un simţ al mirosului puternic şi putea să digere şi hrană foarte fibroasă.

Înainte de venirea oamenilor în Noua Zeelandă, între anii 1250 şi 1300, singurul prădător al lui Dinornis era acvila lui Haast, o altă pasăre mare despre care o să-ţi spun imediat. Când au văzut oamenii un exemplar aparţinând speciei Dinornis giganteus nu s-au mulţumit să se mire de dimensiunile lui. Au vrut să vadă şi ce gust are. Probabil că le-a plăcut, pentru că au continuat să o vâneze şi în vreo sută de ani au terminat-o. Pentru totdeauna. Nici schimbările climatice petrecute pe parcursul a 50.000 de ani nu au avut un efect comparabil, această pasăre având o capacitate de adaptare remarcabilă ²³⁾”Giant moa had climate change figured out” – articol publicat în ScienceDaily pe 3 august 2012.

Harpagornis moorei – acvila lui Haast

Harpagornis moorei este cea mai mare specie de acvilă despre care se ştie că a existat. A fost descrisă în 1871 de Julius von Haast, pe baza unor rămăşiţe, motiv pentru care i se spune şi acvila lui Haast.

Această acvilă se hrănea în principal cu moa. Dispariţia lui Dinornis l-a lăsat pe Harpagornis fără mâncarea preferată. Cele mai recente fosile au 500 de ani.

Femela era mai mare decât masculul, avea între 10 şi 15 kilograme. Lungimea ei era de 1,4 metri. Întinderea aripilor unei astfel de acvile era mare – între 2,6 şi 3 metri -, dar îi permitea totuşi să zboare în picaj cu o viteză de 80 de kilometri pe oră şi să fie agilă printre copacii deşi din zonele de pădure ²⁴⁾”Maori legend of man-eating bird is true” de Paul Rodgers, articol publicat în The Independent pe 14 septembrie 2009.

Harpagornis moorei avea picioare mai puternice decât orice altă pasăre de pradă. Cu ghearele lui lungi de 7 centimetri, era un fel de tigru zburător. Avea pelvisul foarte dur şi îl folosea pentru a-şi lovi năprasnic prada.

Putea să mânânce animale care aveau între un kilogram şi 200 de kilograme şi, deşi era un aprig vânător, mânca şi cadavre. Legendele spun că mânca şi oameni, iar cercetările înclină să confirme acest fapt ²⁵⁾”Maori legend of man-eating bird is true” de Paul Rodgers, articol publicat în The Independent pe 14 septembrie 2009.

Argentavis magnificens – uriaşul aerului

Când vine vorba de mărime, deschiderea aripilor este unul dintre criteriile cele mai interesante. Argentavis magnificens a fost considerată mult timp cea mai mare pasăre zburătoare care a existat vreodată. Avea o întindere a aripilor de 7 metri. Ceva mai mult decât un avion Bede BD-5 ²⁶⁾”Bede BD-5” în Wikipedia.

Avea între 60 şi 80 de kilograme. E încă un mister cum reuşea să se ridice de la pământ cu o asemenea greutate. Cel mai probabil, ştia să se folosească de curenţii de aer ascendenţi. Ar fi putut şi să-şi ia zborul din pantă, cum fac parapantiştii ²⁷⁾”The Rise of Birds: 225 Million Years of Evolution” de Sankar Chatterjee, carte publicată de Johns Hopkins University Press în 2015.

Se spune că e înrudită cu vulturii care există acum. Atunci când stătea pe pământ, înălţimea ajungea la 2 metri. Îţi poţi imagina un astfel de vultur?!

Şi nu a fost singurul de acest fel. Genul Teratornithidae, din care face parte Argentavis magnificens, cuprinde şi alte specii, toate dispărute. „Neamurile” erau puţin mai mici, cu deschideri ale aripilor de „doar” 3,5-5,5 metri.

Cred că Argentavis magnificens avea o digestie de invidiat, pentru că putea să înghită un animal cu totul! Unii cred că ar fi putut să înfulece şi un viţel, dar este mai probabil ca victimele să fi fost mai mici.

Abilităţile sale nu par să fi fost foarte potrivite pentru vânătoare, aşa cum fac de obicei păsările de pradă. Nu ar fi putut prinde prada cu ghearele, dar se presupune că ar fi putut plana astfel încât să o prindă în cioc. Şi să o înghită din zbor.

Alte teorii consideră că se hrănea cu animale deja moarte. Şi-ar fi putut folosi cu uşurinţă statura impresionantă pentru a alunga alţi prădători care au prins ceva.

Argentavis magnificens a trăit în Miocenul târziu, acum circa 6-8 milioane de ani. Fosilele sale au fost descoperite în Argentina.

Pelagornis chilensis – marele pescar zburător

O altă zburătoare uriaşă din America de Sud a fost Pelagornis chilensis. Aceasta a trăit unde se află acum Chile cu 10 milioane de ani în urmă şi a dispărut cu 5 milioane de ani în urmă. Avea o întindere a aripilor de 5 metri şi o greutate de 29 de kilograme. Pentru dimensiunile ei, era destul de uşoară, şi asta datorită faptului că avea oase cu pereţi subţiri.

Pelagornis chilensis făcea parte din categoria păsărilor cu pseudo-dinţi. Pe marginea ciocului avea nişte proeminenţe osoase cu care apuca mai uşor peştii de la suprafaţa apelor deasupra cărora zbura ²⁸⁾”A Toothy Bird With a 17-Foot Wingspan Once Ruled the Air” de Eliza Strickland, articol publicat în Discover pe 16 septembrie 2010.

Pelagornis sandersi – cea mai mare pasăre zburătoare

7,3 m

este cea mai mare deschidere a aripilor unei păsări descoperite până în prezent – Pelagornis sandersi

Pasărea cu cea mai mare întindere a aripilor descoperită până acum este Pelagornis sandersi: de 7,3 metri. Fiind înrudită cu Pelagornis chilensi, era şi ea o pasăre cu pseudo-dinţi. A trăit în urmă cu 25 de milioane de ani ²⁹⁾”Biggest Flying Seabird Had 21-Foot Wingspan, Scientists Say” de Dan Vergano, articol publicat în National Geographic pe 7 iulie 2014.

A fost descoperită în 1983 în Charleston, Carolina de Sud. Cel care a găsit un exemplar fosilizat este Albert Sanders, curatorul muzeului Charleston şi expert în balene dispărute. El a pus oasele într-un sertar şi acolo au zăcut timp de treizeci de ani, până când le-a venit rândul să fie analizate de specialişti. Abia în 2014 cercetătorii au ajuns la concluzia că asta e pasărea cu aripi mai mari decât Argentavis magnificens.

Ştii ce dimensiuni are o poartă de fotbal? N-am început să bat câmpii, chiar are legătură cu subiectul. Ca să nu cauţi, iată răspunsul: 7,32 metri în lungime şi 2,44 metri în înălţime. Observi coincidenţa? Într-un meci de poveste, Pelagornis sandersi ar fi portarul perfect!

Cam astea sunt cele mai mari păsări dispărute care au existat vreodată, din câte ştim până acum. Unele seamănă cu păsările din prezent, altele mai puţin. Păcat că nu putem şti ce culori aveau. Or fi fost la fel de spectaculoase?

Articol scris exclusiv pentru Miratico de Ana Dăogaru

Ana Dăogaru a descoperit plăcerea scrisului în copilărie şi a transformat-o în pasiune.

Articol scris în colaborare cu Lucian Velea

Lucian Velea este fondatorul site-ului Miratico şi al multor alte proiecte online.

Sugestii pentru continuare:

Cele mai impresionante păsări care există
O incursiune printre valorile maxime la care pot ajunge diferite păsări, ca deschidere a aripilor, lungime, greutate, viteză etc.

Reptile zburătoare, din străfundurile istoriei până în zilele noastre
O prezentare bine ilustrată a celor mai uimitori pterozauri, dar nu numai (surprizele sunt la sfârşit!)

Stăpânii cerului - cele mai mari zburătoare de pradă
O incursiune printre cele mai mari şi puternice păsări de pradă, dar nu numai! (cu fotografii şi filmări excelente)