Rio este un oraş frumos, un loc vibrant, un loc special.
Rio de Janeiro este unul dintre cele mai faimoase oraşe din lume. Samba, plajă, femei frumoase – într-un cuvânt, distracţie. Asocierea este atât de puternică, încât poţi găsi, prin diferite colţuri ale lumii, sute de branduri numite RIO sau inspirate de aici. Carnavalul de la Rio este apogeul acestei stări de spirit.
Iată că, în 2016, Rio de Janeiro devine gazdă de Olimpiadă. Este o premieră mai mare decât îţi dai seama: pentru prima dată, Jocurile Olimpice ajung în America de Sud. Alegerea este în ton: şi sportul e o distracţie – cel puţin pentru sutele de mii de spectatori.
Dincolo de Carnaval şi Olimpiadă, care sunt totuşi evenimente punctuale, un oraş atât de mare trebuie să ascundă şi altceva. Câteva „secrete” ţi se vor dezvălui în continuare…
Cred cu tărie în ideea că îţi poţi crea propriul univers. Asta şi încerc să fac, să creez unul bun pentru mine.
Să zicem că eşti într-un moment de cumpănă al vieţii tale. Simţi că ai nevoie de ajutorul cuiva, care să-ţi destupe mintea. Baţi la uşa unui cabinet. Intri, te aşezi confortabil şi îl aştepţi pe salvatorul tău.
Iată-l că apare. The one and only…
Jim Carrey!
OK, te poţi trezi. A fost vis sau a fost coşmar?
Probabil că Jim Carrey este ultimul om de la care ai primi un sfat pentru viaţă. E o nebunie de om!
Dar dacă treci peste prejudecată şi te gândeşti puţin, s-ar putea să găseşti câteva argumente care să te facă să îi dai o şansă. Omu’ a făcut din nimic mai mulţi bani decât o să faci tu vreodată, a colaborat cu mari nume din lumea artelor, a fost cuplat cu câteva tipe pe care le admiri doar de la distanţă… Trebuie să ştie el ceva ce tu nu ştii, nu?!
Pe 24 mai 2014, Jim Carrey a ţinut un discurs în faţa absolvenţilor de la Universitatea de Management Maharishi din Fairfield, Iowa, Statele Unite. Este o instituţie de învăţământ superior aparte, fondată de Maharishi Mahesh Yogi, părintele meditaţiei transcendentale. Studenţii de la această universitate învaţă, pe lângă cursurile obişnuite, vechi tehnici hinduse de dezvoltare spirituală.
Hai să vedem ce le-a spus Jim Carrey tinerilor la început de carieră – plus câteva adnotări care dau mai multă perspectivă…
Dorinţa de a miniaturiza electronicele nu a existat înainte de programul spaţial. Vreau să spun că bunicii noştri aveau aparate de radio care erau mobilă în camera de zi.
O parte din ENIAC
Cândva, parcă în alt univers spaţio-temporal, un computer era mare cât o clădire. Faimosul ENIAC, primul calculator digital programabil, era lung de 30 de metri şi cântărea 27 de tone. Consuma 160 KW 1)”Techonomics: The Theory of Industrial Evolution” de H. Lee Martin, carte publicată de CRC Press în 2006. Dacă ţi se pare enorm de mult, îţi dai seama cum era în 1946, când producţia de energie electrică era incomparabil mai mică decât în prezent. Mai în glumă, mai în serios, se zice că locuitorii din Philadelphia ştiau seara dacă pornea Creierul Uriaş (cum era supranumit), pentru că becurile deveneau mai puţin luminoase 2)”Smaller Faster Lighter Denser Cheaper: How Innovation Keeps Proving the Catastrophists Wrong” de Robert Bryce, carte publicată de PublicAffairs în 2014. Şi toate astea pentru câteva calcule, pe care acum telefonul tău le face cât ai zice „peşte”.
De atunci, computerele s-au micşorat foarte mult. Totuşi, dacă analizezi puţin, majoritatea încă sunt prea mari. Motivul este popularul standard ATX, lansat de Intel în 1995 şi care după două decenii încă se ţine bine. Printre altele, acest standard stabileşte dimensiunile plăcii de bază. Când vrei să faci o carcasă, nu poţi să o faci de orice dimensiune vrei, trebuie să se potrivească cu placa de bază. Şi cum ATX încă are succes, majoritatea computerelor au dimensiunile relativ mari pe care le ştii.
Totuşi, presiunea pentru miniaturizare este în creştere. La început, carcasele erau „full-tower”. Apoi s-au micşorat – dar nu spectaculos – la „mid-tower” şi „mini-tower”. Au apărut şi carcase mai mici, cu alte standarde pentru plăcile de bază, de exemplu, „micro-tower”. Chiar dacă diferenţa de dimensiuni este evidentă, tot trebuie să le aloci un spaţiu considerabil.
Pentru Fleming şi pentru cititorii săi, James Bond a fost o persoană reală din lumea modernă.
Dacă nu ai trăit pe altă planetă, măcar ai auzit de James Bond. Este cel mai cunoscut agent secret. (Ce paradox!)
Este spaima ticăloşilor. Arată întotdeauna impecabil. Femeile îi cad în braţe cât ai zice „007”. Dar în rest, ce mai ştii despre el? Pun pariu că nu mare lucru.
Este un personaj misterios, dar nu te-ai mira prea mult să-l vezi în carne şi oase. Trăieşte la limita dintre real şi imaginar.
Îţi fac cunoştinţă cu un James Bond mai uman. O să-ţi dau o mulţime de detalii puţin cunoscute, dar surprinzător de interesante. (Dar nu le ştii de la mine. Ţin la viaţa mea.)
Toţi ne luptăm pentru un bine superior. Dar, în acelaşi timp, cred că ceea ce face diferenţa, în cazul supereroilor, este să nu renunţi; să nu te predai. Cred că asta te face să fii un supererou.
În orice poveste, mai mult sau mai puţin adevărată, există eroi. Dar pentru ca povestea să fie întreagă, este nevoie şi de alte personaje. Hai să le spunem „figuranţi”.
Se întâmplă însă uneori ca figuranţii să capteze atenţia. Să le ia faţa eroilor. Şi să-şi câştige dreptul de a deveni eroi.
Aşa s-a întâmplat cu minionii din „Sunt un mic ticălos” („Despicable Me”).
Personajul principal este Felonius Gru, un morocănos chel, în formă de V, care pare să fi sărit peste ziua în care trebuia să-şi antreneze picioarele. La început se arată egoist, iritat fiind de cele 3 fetiţe – pe care pe urmă le-a adoptat. Gru nu-şi manifestă dragostea pentru slugile sale – minionii -, preferând să fie rece. Dar şi lucrurile reci pot fi bune; de exemplu, berea.
Minionii fac atâtea boacăne încât ar trebui să fie detestabili. De fapt, sunt adorabili. Şi au o putere grozavă: sunt ei înşişi. De multe ori au captat atenţia.
Aşa că s-au ales chiar şi cu propriul lor film. Acum ei sunt eroii. Dar oare cum s-ar compara cu supereroii arhicunoscuţi?
Hai să facem un studiu de caz. Să zicem că aş avea nevoie să fiu salvat. Aş prefera să vină un minion sau un supererou?
