Deşi eficienţa în luptă este funcţia principală în Shaolin Kung Fu, un beneficiu mai rapid şi mai folositor în societatea noastră supusă legii este obţinerea unei sănătăţi şi vitalităţi radiante.

Să recunoaştem, e greu să separăm adevărul de legendă. Călugării Shaolin par a face parte dintr-o lume miraculoasă, lume în care totul e posibil, iar limitele omeneşti sunt depăşite la fiecare pas.

Şi totuşi, ce înseamnă să fii călugăr Shaolin? Chiar pot nişte oameni obişnuiţi să facă acele mişcări uluitoare? Or lua vreun praf magic, mai ceva ca multivitaminele tale? Sau or fi numai efecte speciale, de dragul spectacolului?

Nu e chiar ca-n filme, însă oamenii ăştia ajung cu adevărat la nişte performanţe impresionante. Hai să vedem puţin care este viaţa lor!

Citește în continuare Ce înseamnă, de fapt, să fii călugăr Shaolin? →

Nimeni nu ne poate salva, ci doar noi înşine. Nimeni nu poate şi nimeni nu are voie. Noi înşine trebuie să ne urmăm calea.

E foarte greu să găseşti pe cineva care să nu fi auzit de călugării Shaolin. Întrebaţi, unii se vor grăbi să spună „karate”, apoi se vor corecta şi îşi vor aduce aminte că, de fapt, e vorba de kung fu. „Tot una”, vor zâmbi alţii, „e vorba de bătaie”, după care ţi-l vor pomeni pe Bruce Lee şi îţi vor da chiar exemple mai noi din filmele gen „Matrix„. (Ţi-l aminteşti pe Neo? Tehnicile de luptă îi erau „încărcate” dintr-un calculator direct în creier.)

Continuăm sondajul. Religia călugărilor e o încercare mai dificilă: „Hm, o religie de prin Asia…” – vor încerca unii. „Ceva japonez” – vor da alţii cu bâta în baltă. Unii vor ghici că e vorba de China şi, cu puţin ajutor, vor completa repede „da, budism, eram sigur”.

Şi iată că, încet-încet, detaliile legate de viaţa acestor personaje legendare vor prinde în vraja lor orice grup fascinat de misterioşii călugări-luptători.

Îţi voi face cunoştinţă cu această lume născută în templul de pe culmea Shaoshi a Muntelui Sacru Song, templu care a preluat o parte din numele muntelui, „Shao”, şi a adăugat sufixul „lin”, care se traduce prin pădure. Templul Shao-lin. Cu renumiţii săi călugări.

Citește în continuare Călugării Shaolin – între legendă şi realitate →

Societatea n-ar trebui să judece pe nimeni după standarde unilaterale. Fiecare are diferite capacităţi de învăţare, speranţe, talente şi visuri, iar noi ar trebui să respectăm asta.

Ştiai că triburile sălbatice mâncau creierele duşmanilor din acelaşi motiv pentru care noi, oamenii civilizaţi, mergem la şcoală? Exact: ca să devină mai inteligenţi. Credeau că, după o astfel de masă, deşteptăciunea creştea şi, în timp, îşi îmbunătăţeau metodele de a omorî duşmani. Pe cale de consecinţă, aveau şi mai multe creiere la dispoziţie şi deveneau tot mai deştepţi! Dar asta s-a dovedit a fi doar o poveste. Oamenii şi-au dat seama că inteligenţa ori se capătă, ori e din naştere. Şi nu trebuie să fii prea deştept ca să îţi dai seama de asta!

Aşa a apărut şcoala. Aceasta instituţie, chinuitoare şi plictisitoare, trebuia să îşi demonstreze rezultatele. Deveneai mai deştept mergând la şcoală? Cum puteai demonstra asta?

S-a încercat prima dată prin măsurarea efectivă a circumferinţei capului. Rezultatele au fost incerte, ori din cauza lipsei de precizie a instrumentelor, ori pur şi simplu din motivul evident că oasele cutiei craniene nu se deformau aşa uşor pe măsură ce creierul creştea în volum.

Până într-o zi, în care unul mai deştept s-a bătut cu palma peste frunte şi a dat fuga să inventeze testul IQ.

Dar gata cu poveştile, în continuare îţi voi spune o întâmplare adevărată despre inteligenţă. Una cu o întorsătură la care nu te-ai fi gândit.

Citește în continuare Kim Ung-yong – dovada că există ceva mai bun decât să fii un geniu →

Ţinteşte soarele şi probabil nu-l vei nimeri; dar săgeata ta va zbura mult mai sus decât dacă ai ţinti un obiect la acelaşi nivel cu tine.

Filmele adolescenţilor sunt pline de lasere şi alte ciudăţenii care se lipesc de tine, trec prin cele mai tari blindaje, îţi schimbă structura moleculară sau îţi transformă creierul în gelatină.

Dar într-o zi, pe ecrane a apărut o poveste din timpuri fantastice. Un inel, al cărui purtător căpăta puteri malefice, trebuia distrus. „Stăpânul inelelor” a fost o trilogie care a rupt monotonia şi sunt sigur că a plăcut tuturor: copii, adulţi, vârstnici. Mulţi au ieşit din sală îndrăgostiţi de frumoasa elfă, alţii râzând de haiosul pitic, dar cred că cei mai mulţi au ajuns acasă şi au visat în acea noapte cum zburau săgeţile din arcul lui Legolas, elful cel tânăr, chipeş şi extrem de îndemânatec în luptă. Legolas trăgea săgeţile ca nimeni altul. Trăgea aproape şi la distanţă. Trăgea din fuga calului, din alergare pe jos, din săritură. Trăgea în toate felurile, atingând ţinte multiple. Fără greş.

Sunt sigur că te-ai întrebat dacă un om normal ar putea ajunge la astfel de performanţe. Răspunsul este aici.

Poartă un nume danez: Lars Andersen. Legolas al zilelor noastre, om în carne şi oase, nu un caracter ficţional. Trage cu arcul într-un stil care l-ar face să fie acceptat în orice „frăţie a inelului” – în ideea în care eroii din nemaipomenitele poveşti ale lui Tolkien ar apărea vreodată în timpurile noastre. (Oricum, noi îi aşteptăm, sunt atât de multe inele malefice de distrus.)

Citește în continuare Lars Andersen – 20 de feluri în care zbârnâie arcul mai ceva ca Legolas →