Am descoperit paradoxul că dacă iubesc până mă doare, atunci nu mai există durere, ci doar mai multă dragoste.
Pe 11 decembrie 1979, Oslo – şi întreaga lume – era sub impresia evenimentului din ziua precedentă: decernarea Premiului Nobel pentru Pace, premiu primit de Maica Tereza de Calcutta.
După cum e obiceiul, în acea zi Maica Tereza ţinea un discurs la Universitatea din Oslo. Este o ocazie mai amplă decât la înmânarea premiului, prin care laureatul îşi poate exprima punctele de vedere şi poate transmite un mesaj către lume.
De atunci, lumea a evoluat economic, tehnologic, social… Dar majoritatea problemelor ridicate în acest discurs îşi păstrează fundamental valabilitatea. Dincolo de micile ezitări verbale ale unui om care nu vorbea nativ limba engleză, dincolo de parcursul care nu este întotdeauna închegat, dincolo de unele păreri care pot diferi de ale tale, rămân fragmentele de viaţă care îţi merg la inimă. În cea mai mare parte, discursul este o înşiruire de pilde. Dar nu dintre cele scornite cu măiestrie de oameni înţelepţi. E vorba de întâmplări dintre care Maica Tereza avea parte în fiecare zi. Întâmplări dureroase şi minunate în acelaşi timp.
Cel mai bine te las să citeşti transcrierea. Cu câteva adnotări care aduc un plus de informaţie…
