Aproape tuturor celor care au avut o idee cumva revoluţionară sau cu un succes extravagant li s-a spus la început că sunt nebuni.
Google. Ce te-ai face fără motorul de căutare?! Impactul său asupra omenirii este comparabil cu cel avut de tiparul lui Gutenberg. Poţi găsi ce ai nevoie în imensitatea de informaţii de pe web, care altfel ar sta în obscuritate.
Totul a plecat de la o idee nebunesc de ambiţioasă. Cel pentru care „muntele” nu a fost prea mare este Larry Page. Era doar un student – unul pus pe treabă. Nu căuta să se umple de bani, ci îl mâna curiozitatea de a vedea ce se poate obţine procesând volume mari de informaţie. Mari cam cât tot internetul.
Între timp, a devenit unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume şi un om de ştiinţă apreciat. Totul pentru o viziune.
Pe 2 mai 2009, Larry Page a răspuns invitaţiei de a vorbi la ceremonia absolvenţilor de la University of Michigan, prestigioasa instituţie la care şi-a făcut primele studii universitare. Un geek în toată regula, cu un farmec aparte, în ciuda stângăciilor oratorice.
Hai să vedere ce le-a spus studenţilor şi ce putem reţine din pildele sale…
Promoţia 2009! Întâi de toate, aş vrea să vă ridicaţi şi să aplaudaţi în cinstea familiei şi prietenilor care vă susţin! Arătaţi-vă dragostea!
Este o mare onoare pentru mine să mă aflu astăzi aici.
Staţi puţin. Da, ştiu, e un mare clişeu. Pun pariu că vă gândiţi acum: „Fiecare invitat spune acelaşi lucru: Este o mare onoare.” Dar, în cazul meu, e cât se poate de adevărat: faptul că mă aflu aici înseamnă mult mai mult pentru mine decât îşi pot imagina majoritatea dintre voi. Şi aş vrea să vă explic şi de ce.
Acum mult timp, în friguroasa lună septembrie a anului 1962, chiar în această universitate, era o şcoală cooperativă. Aceasta avea o bucătărie cu un tavan care era curăţat de studenţi voluntari o dată la vreo zece ani. Imaginaţi-vă o studentă pe nume Gloria, căţărându-se pe o scară înaltă şi străduindu-se din răsputeri să cureţe mizeria de pe acel tavan. De jos, un tânăr student, pe nume Carl, admira priveliştea. Şi aşa s-au întâlnit. Este vorba despre părinţii mei, aşa că aş putea spune că eu sunt rezultatul direct al acelui experiment chimic din bucătărie, chiar aici, la Universitate. Mama este astăzi aici cu noi. Probabil că ar trebui să mergem să găsim locul exact şi să punem o plăcuţă pe tavan pe care să scrie: „Mulţumesc, mamă şi tată!”
Toţi membrii familiei mele au fost la University of Michigan: eu, fratele meu, mama şi tata – absolut toţi. Tatei i s-a făcut chiar discount de cantitate: noi trei şi jumătate dintre diplomele lui sunt de aici. Doctoratul şi l-a dat în Ştiinţe ale Comunicării, fiindcă s-a crezut că e doar o fază trecătoare cu calculatoarele. L-a obţinut cu 44 de ani în urmă. El şi mama au făcut un sacrificiu enorm pentru acea diplomă. Uneori, aveau discuţii din pricina banilor, pe când îl creşteau pe fratele meu nou-născut. Mama i-a dactilografiat disertaţia tatei cu mâna ei. Destul de ironic, pentru că era o dizertaţie despre calculatoare. Eşarfa de catifea pe care o port a fost a tatei. Şi diploma asta e tot a lui, la fel ca cea pe care sunteţi pe cale să o primiţi şi voi. Iar chiloţii mei au fost ai… nu contează, scuze.
Tatăl tatălui meu a lucrat la fabrica Chevrolet din oraşul Flint, statul Michigan. Era muncitor la linia de asamblare. Îşi ducea copiii cu maşina până aici, la Ann Arbor, şi le spunea: „Acolo o să mergeţi voi la facultate.” Ambii lui copii au absolvit University of Michigan. Ăsta era visul american. Fiica lui, Beverly, este astăzi cu noi. Bunicul obişnuia să care cu el un ciocan „Alley Oop” – o ţeavă grea de fier cu o măciulie din plumb topit în capăt. Le făceau muncitorii în timpul grevelor ca să se apere. Când am mai crescut, foloseam ciocanul de câte ori trebuia să înfigem un ţăruş în pământ sau ceva asemănător. E minunat că oamenii nu mai sunt nevoiţi să care un obiect greoi şi ascuţit ca să se apere. Dar, pentru orice eventualitate, îl am aici, cu mine.
Tatăl meu a devenit profesor la… University of Michigan. Am fost un băiat incredibil de norocos. Viaţa unui profesor este destul de flexibilă, astfel că a avut o grămadă de timp la dispoziţie să mă crească. Şi ce copil poate primi o educaţie mai bună decât un fiu de profesor universitar?
Ceea ce vreau să vă spun este că aici mă simt mai mult decât acasă. Nu-mi e uşor să exprim prin cuvinte cât de mândru sunt să mă aflu aici, împreună cu mama, cu fratele meu, cu soţia mea Lucy şi cu voi toţi la această instituţie uimitoare, care se face responsabilă de însăşi existenţa mea. Mă bucur pentru fiecare dintre voi şi mă bucur pentru familiile şi prietenii voștri, fiindcă facem cu toţii parte din marea şi minunata familie de la University of Michigan, căreia simt că îi aparţin de când m-am născut.
Vreau să vă mai spun şi că ştiu exact cum e să stai pe scaunul tău şi să asculţi vorbăria plictisitoare a vreunui babalâc care a absolvit şi el acum un car de ani. Nu vă faceţi griji, o să fiu succint.
Vreau să vă spun o poveste despre cum să-ţi urmezi visurile. Sau, ca să fiu mai precis, despre cum să-ţi găseşti calea pentru a-ţi îndeplini acele visuri.
Ştiţi cum e când vă treziţi în toiul nopţii din cauza unui vis care pare atât de real? Şi ştiţi că, dacă nu aveţi la îndemână un creion şi o hârtie ca să-l notaţi, va dispărea de tot până dimineaţă?
Ei bine, am avut un astfel de vis când aveam 23 de ani. M-am trezit brusc şi m-am gândit: Cum ar fi să putem descărca întreg internetul, să păstrăm pur şi simplu link-urile şi… Am luat un creion şi m-am pus pe scris! Uneori, e important să te trezeşti şi să te întrerupi din visare. Mi-am petrecut noaptea aşternând pe hârtie detaliile şi convingându-mă că totul va decurge bine. La puţin timp după aceea, i-am spus consilierului meu academic, Terry Winograd, că ne va lua vreo două săptămâni să descărcăm întregul internet, iar el a dat din cap, pe deplin conştient că avea să ne ia mult mai mult decât atât, dar destul de înţelept încât să nu-mi spună. Optimismul tinereţii este deseori subestimat! În mod uimitor, nici nu mi-a trecut prin minte să construiesc un motor de căutare. Nici măcar nu se concepea o astfel de idee. Dar, mult mai târziu, am descoperit o cale mult mai bună pentru a ordona paginile web ca să facem căutarea cât mai eficientă, iar astfel s-a născut Google. Când un vis măreţ îţi iese în cale, nu-l lăsa să-ţi scape!
Cât am fost aici, la universitate, am fost învăţat să transform visurile în realitate! Ştiu că sună ciudat, dar asta am învăţat într-o tabără de vară, care s-a transformat într-o sesiune de pregătire numită LeaderShape. Sloganul lor era să abordezi „o desconsiderare sănătoasă faţă de imposibil”. Acest curs m-a încurajat să-mi urmez ideea nebunească de atunci: voiam să construiesc în campus un sistem personal de tranzit rapid, care să înlocuiască autobuzele. Era o metodă futuristă de a rezolva problema transportului în comun. Încă mă mai gândesc la acest lucru – nu pierzi niciodată un vis, doar se transformă într-o pasiune. Multe dintre lucrurile la care oamenii muncesc din greu acum – gătitul, curăţatul, condusul – vor necesita mult mai puţin timp în viitor. Asta dacă abordăm „o desconsiderare sănătoasă faţă de imposibil” şi chiar venim cu soluţii noi.
Cred că uneori e mai uşor să facem progrese în cazul visurilor mega-ambițioase. Ştiu că sună total aiurea. Dar, de vreme ce nimeni nu se dă în vânt să le pună în faptă, competiţia nu e prea mare. Sunt atât de puţini oameni suficient de nebuni să facă asta, încât simt că îi cunosc pe toţi după numele mic. Cu toţii umblă de parcă ar fi o haită de câini şi sunt de nedezlipit unii de alţii. Cei mai buni oameni vor să înfrunte marile provocări. Asta s-a întâmplat cu Google. Misiunea noastră este să organizăm informaţia mondială şi să o facem accesibilă şi utilă pentru toată lumea. Cum să nu te entuziasmeze aşa un plan? Dar era cât pe ce să nu pornim proiectul Google din cauză că eu şi co-fondatorul Sergey eram prea îngrijoraţi că ne abandonăm programul nostru de doctorat. Probabil că eşti pe drumul cel bun dacă te simţi ca un vierme pe trotuar în toiul unei furtuni! Aşa ne-am simţit şi noi când am epuizat trei cărţi de credit ca să cumpărăm harddisk-uri dintr-un camion. A fost primul hardware pentru Google. Părinţi şi prieteni: mai multe cărţi de credit prind bine întotdeauna. Felul în care poţi schimba lumea se rezumă într-o singură propoziţie: munceşte întotdeauna din greu la ceva ce este incomod de entuziasmant!
Ca doctorand, am avut trei proiecte la care voiam să lucrez. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru consilierul meu academic, care mi-a spus: „De ce nu lucrezi pe web pentru o vreme?” Mi-a dat un sfat excelent, fiindcă reţeaua creştea în popularitate încă din 1995! Tehnologia şi, mai ales, internetul te ajută să devii foarte leneş. Leneş? Vreau să spun că un grup de trei oameni pot scrie un software pe care să-l utilizeze şi de care să se bucure tot atâtea milioane. Pot trei oameni să răspundă la telefon de un milion de ori pe zi? Găseşte pârghia din lume, ca să poţi fi şi mai leneş!
Una peste alta, ştiu că vi se pare că lumea se năruie acum, dar de fapt e timpul cel mai potrivit din viaţa voastră să fiţi nebuni, să fiţi curioşi şi să vă urmați calea. Nu renunţaţi la visurile voastre. Lumea are nevoie de voi toţi!
Iată şi ultima mea poveste:
Într-zi ca asta, poate că vă veţi simţi plini de însufleţire – de parcă tocmai ce aţi fi fost propulsaţi dintr-un tun de circ -, poate chiar invincibili. Nu uitaţi niciodată acest sentiment incredibil. De asemenea, aduceţi-vă întotdeauna aminte de timpul petrecut cu prietenii şi familia, de ocaziile pe care le avem pentru a aduce o schimbare mare în lume, sau chiar şi una mică pentru o persoană dragă – toate aceste ocazii minunate pe care ni le dă viaţă, tot viaţa ni le şi ia. Se întâmplă pe neaşteptate şi mult mai curând decât aţi crede.
La sfârşitul lui martie 1996, la scurtă vreme după ce m-am mutat la Stanford pentru doctorat, tata avea probleme cu respiraţia, aşa că l-am dus la spital. Două luni mai târziu, a murit. Şi asta a fost. Am fost devastat.
Mulţi ani mai târziu, după ce m-am lansat, după ce m-am îndrăgostit şi după multe alte experiențe de viaţă, m-am trezit că mă gândesc la tata. Eu şi Lucy eram departe, plimbându-ne pe străzile strâmte ale unui sat, unde era o căldură înăbuşitoare. Oameni prietenoşi se găseau la tot pasul, dar era un loc de-o sărăcie lucie – foloseau toaleta înăuntru, dar toată mizeria se scurgea afară, drept în râu, printr-un jgheab. Am atins un băiat care şchiopăta din cauza paraliziei poliomelitei. Eu şi Lucy ne dusesem în India rurală – unul dintre puținele locuri din lume unde încă mai există poliomielita. Se transmite pe cale fecal-orală, de obicei prin apă murdară. Ei bine, tata suferise de poliomielită. Fusese într-o excursie în Tennessee în clasa I şi o contactase. Stătuse în spital două luni şi fusese nevoit să fie transportat acasă cu un elicopter militar DC-3 – primul lui zbor. Tata a scris: „Apoi, a trebuit să rămân la pat mai bine de un an, înainte să mă pot întoarce la şcoală.” De fapt, acesta este un citat din autobiografia lui din clasa a cincea. Tata avusese probleme cu respiraţia toată viaţa lui, iar complicaţiile apărute din cauza poliomielitei sunt motivul pentru care a plecat atât de devreme dintre noi. Ar fi fost foarte supărat să afle că încă mai există poliomielită, deşi s-a descoperit un vaccin împotriva ei. Şi ar fi fost la fel de supărat dacă ar fi aflat că, pe când eram în India, am purtat virusul poliomielitei cu noi peste tot, de cum călcam prin devărsările contaminate care provocau boala. Răspândeam virusul cu fiecare pas, chiar şi acolo unde copii frumoşi se jucau fără grijă. Lumea este pe cale să elimine existenţa poliomielitei, anul acesta fiind infectaţi doar 328 de oameni. Haideţi să terminăm cu ea cât mai curând! Poate că unul dintre voi o să reuşească acest lucru.
Tata a fost şef de promoţie la liceul Flint Mandeville, promoţia 1956, din aproape 90 de copii. Am dat recent peste discursul lui de absolvire şi m-a uimit din cale-afară. Scria aşa: „… pătrundem acum într-o lume a schimbării, a automatizării şi a apariţiei unor meserii noi, în care educaţia este o necesitate economică. Vom avea perioade mai mari de timp în care să putem face ce dorim, pe măsură ce volumul de muncă şi vârsta de pensie vor fi din ce în ce mai scăzute… Cu toţii vom fi părtaşi, sau martori, la descoperirile din domeniul ştiinţei, al medicinei, al industriei, descoperiri pe care astăzi nici nu ni le putem închipui… Se spune că viitorul oricărei naţiuni poate fi hotărât de grija şi pregătirea pe care o acordă tinerilor. Dacă toţi tinerii din America ar fi atât de norocoşi încât să-şi asigure dreptul la educaţie, aşa cum am făcut noi, atunci viitorul Statelor Unite ar fi şi mai strălucitor decât este astăzi.”
Dacă tata ar mai fi trăit azi, cred că ar fi fost foarte fericit să afle că eu şi Lucy aşteptăm un copil. Cred că s-ar supăra că nu mi-am luat diploma de doctorat, încă (mulţumesc, Michigan!). Tata avea o intuiţie grozavă, îl pasionau lucrurile noi, încât chiar şi azi mă întreb ce părere ar avea despre noile descoperiri. Dacă ar fi astăzi printre noi, ei bine, cred că ar avea parte de cea mai frumoasă zi din viaţa lui. Ar fi ca un copil într-un magazin cu dulciuri. Ar fi din nou tânăr pentru o zi.
Mulţi dintre noi suntem destul de norocoşi să ne aflăm astăzi aici împreună cu familia. Unii dintre noi au prieteni dragi şi o familie la care să se întoarcă acasă. Şi, cine ştie, poate că unii dintre voi, aşa cum e cazul meu şi al lui Lucy, visează să-şi întemeieze propria familie. Întocmai ca mine, familiile sunt cele care v-au adus aici, iar voi le-aţi adus aici pe ele. Ţineţi-i aproape şi nu uitaţi: ei sunt cei care contează în viaţă.
Mulţumesc, mamă! Mulţumesc, Lucy!
Şi vă mulţumesc foarte mult şi vouă, tuturor.
Transcrierea memorabilului discurs al lui Steve Jobs, ilustrată cu imagini rare şi adnotată cu alte informaţii spectaculoase
Transcrierea discursului ţinut de celebrul actor de comedie în faţa absolvenţilor de la Universitatea de Management Maharishi
Cele mai importante lucruri despre viaţă pe care aş fi vrut să le cunosc încă din adolescenţă
Referinţe
↑1 | ”More migrants please, especially the clever ones” de Dominic Lawson, articol publicat în The Independent pe 10 octombrie 2011 |
---|---|
↑2 | ”The Story of Sergey Brin” de Mark Malseed, articol publicat în Momentum Magazine din februarie 2007 |
↑3 | ”Timeline: 50 Years of Hard Drives” de Rex Farrance, articol publicat în PC World pe 13 septembrie 2006 |
↑4 | ”a history of storage cost” de Matt Komorowski, articol publicat pe 8 septembrie 2009 |
Ţi-a plăcut articolul? Acum e rândul tău. Ne faci o mare bucurie dacă îl recomanzi şi prietenilor:
Şi nu uita să ne scrii părerea ta într-un comentariu – chiar ne interesează!