Hawaii nu e o stare mentală, ci o stare de graţie.

Nu ştiu dacă ai auzit de Samuel Langhorne Clemens, dar pseudonimul său nu ai cum să-l fi ratat: Mark Twain.

Sigur îl ştii ca pe un scriitor de mare succes al secolului XIX. De fapt, a avut chiar mai mare succes decât îţi imaginezi. A câştigat milioane de dolari. Dar i-a spulberat la fel de repede, pe investiţii proaste.

Când rămânea în pană de bani, pleca în turneu. Apărea singur pe scenă, vorbind audienţei pe o anumită temă. Iar publicul râdea în hohote. Îţi sună cunoscut? Astăzi i-ai spune stand-up comedy.

Au rămas mărturii că Mark Twain era un orator la fel de bun, precum era scriitor. Pur şi simplu, omu’ ştia să accentueze efectul celor spuse. Iar publicul îl adora. Din păcate, înregistrări nu există. Poţi doar să ţi-l imaginezi.

Unul dintre „numerele” sale cele mai de succes se numeşte „Semenii noştri sălbatici din Insulele Sandwich”. Se bazează în primul rând pe reportajele umoristice pe care le-a scris de acolo timp de 4 luni, în 1866, pe când avea 31 de ani. L-a spus în numeroase variante, aşa că ceea ce poţi citi în continuare este o compilaţie a celor mai reuşite pasaje. Dar te avertizez: dacă nu ai simţul ironiei sclipitoare, nu citi!

Doamnelor şi domnilor,

Următoarea prelegere va fi susţinută în această seară de Samuel L. Clemens, un domn de un mare caracter şi de o ireproșabilă integritate, ce sunt egalate numai de farmecul propriei persoane şi de eleganța purtării sale. Eu sunt acela! M-am simţit obligat să-l scutesc pe domnul preşedinte de prezentări, pentru că dumnealui nu complimentează niciodată pe nimeni, iar eu ştiam că mă descurc la fel de bine.

Insulele Sandwich

Faimosul explorator britanic James Cook a denumit arhipelagul cunoscut astăzi ca Hawaii într-un mod care sună amuzant: Insulele Sandwich. Poţi să fabulezi mult şi bine despre cum o fi apărut denumirea. Poţi chiar face bancuri despre asta. Adevărul este însă cât se poate de serios. A fost o linguşeală pentru John Montagu, Conte de Sandwich. Acesta era un mare pasionat al jocurilor de noroc. Nu se ridica de la masa de joc nici ca să mănânce. Când îl răzbea foamea, cerea o felie de pâine cu carne deasupra. De aici a apărut şi cea mai uzuală „mâncare” ¹⁾”The Concise Dictionary of English Etymology” de Walter W. Skeat, carte publicată de Diane Pub Co în 1993. Vezi, mănânci precum nobilii! Ar fi mâncat şi unii de prin Lumea Nouă un Sandwich, dar nu l-au prins.

Insulele Sandwich sunt subiectul prelegerii mele – când voi ajunge la asta – şi voi încerca să vă spun adevărul pe cât îi stă acest lucru în putinţă unui gazetar. Dacă îl voi înfrumuseţa pe alocuri cu flecuşteţe, nu va fi nicio diferenţă; nu vor ponegri adevărul; sunt întocmai precum ciripedele ce împodobesc scoicile, lipindu-se de ele.

State mici

Rhode Island şi Connecticut sunt printre cele mai mici state americane. În realitate, Hawaii este puţin mai mare decât amândouă la un loc, dar nu cu mult.

Aceste insule sunt situate la 2100 de mile sud-vest de San Francisco, statul California, în mijlocul Oceanului Pacific. De ce au fost puse tocmai acolo, atât de departe de orice altceva şi atât de izolat de orice altă aşezare omenească, este un lucru pe care nu l-am putut înţelege niciodată. Dar nu-i problemă. Sunt douăsprezece la număr, iar perimetrul pe care îl ocupă nu este mai mare decât Rhode Island şi Connecticut la un loc.

Sunt de origine şi alcătuire vulcanică. Nu e nimic acolo în afară de lavă şi piatră ponce, exceptând, fireşte, nisipul şi coralul. În toată zona nu găseşti nici măcar o lingură de pământ în adevăratul sens al cuvântului.

Insulele acestea au fost descoperite acum optzeci-nouăzeci de ani de căpitanul Cook, cu toate că un altul a fost cât pe ce să le descopere primul, înainte să fie abătut de la curs de un manuscris găsit într-o sticlă. N-a fost el primul distras de sugestiile care au venit dintr-o sticlă.

Când aceste insule au fost descoperite, populaţia lor ajungea până la 400.000 de suflete; a venit însă omul alb şi a adus cu sine numeroase boli complicate, educaţia şi civilizaţia, precum şi tot soiul de alte astfel de calamităţi, iar drept urmare populaţia a început să scadă cu o iuţeală meritorie. Acum patruzeci de ani, ajunseseră la 200.000, iar cum facilităţile educaţionale şi civilizatoare au sporit, numărul lor s-a prăbuşit până la 55.000. S-a propus să le mai trimită câţiva misionari ca să-i termine de tot. Nu educaţia şi civilizaţia le-au venit de hac, ci bolile aduse din afară, iar acum suferă cu toţii de tuberculoză şi de alte maladii de nădejde şi, ca să vorbim figurat, cât de curând or să închidă tarabele. Când ei îşi vor strânge catrafusele şi vor pleca, noi vom stăpâni ca moştenitori legali.

La culoare, băştinaşii au pielea maroniu închis. Soarele de la tropice şi firea lor domoală i-au făcut să fie destul de indolenţi. Nu sunt oameni cu vicii, ba dimpotrivă, sunt foarte amabili, buni la suflet şi complet inofensivi. În aşezările rurale, femeile se acoperă doar cu o bucată lungă şi largă de pânză. Bărbaţii, nici atât. Bărbaţii poartă, de regulă, un zâmbet pe chip, o pereche de ochelari sau ceva asemănător. Însă nu sunt mândri defel. Nu par câtuşi de puţini dornici să-şi etaleze bunurile.

În timpuri străvechi, Regele stăpânea toate pământurile, el era şeful suprem al Bisericii şi al Statului. Cuvântul lui era mai presus de orice lege. Dacă vreun om de rând trecea prin faţa casei Regelui fără să se plece dinainte, se apropia de Rege cu capul ud, ori îngăduia fie numai umbrei să cadă asupra persoanei Regelui, acel om trebuia să moară. Pentru el nu mai era nicio speranţă să fie lăsat în viaţă.

Regele avea autoritate absolută asupra vieţilor şi proprietăţilor supuşilor săi. Putea să declare „tabu” (acest cuvânt provine din limba hawaiană) un pământ, un obiect sau o persoană, iar oricine călca acel pământ, atingea acel obiect sau vorbea cu acea persoană considerate „tabu”, urma să fie omorât. Iar acest Rege, Kamehameha, care a murit mai deunăzi, nu a putut accepta niciodată restricţiile impuse asupra puterilor neobişnuite ale strămoşilor săi de către şi prin legile şi Constituţia promulgate de misionarii americani.

După Rege, cel puţin ca autoritate, veneau preoţii vechilor superstiţii. Ei reglementau „treburile Bisericii”, adică ei erau cei care declarau sacrificiile umane, capturau victimele şi le măcelăreau.

După preoţi urmau căpeteniile, care aveau pământuri în arendă după orânduirea feudală, aşa cum se întâmplă azi în Anglia, date de Rege, în slujba căruia erau. Atât căpeteniile, cât şi preoţii, erau puţin mai mult decât nişte sclavi de-ai Regelui.

Apoi venea plebea, oamenii de rând, care erau sclavii preoţilor, ai căpeteniilor şi ai Regelui, o clasă socială care era tratată cu cruzime şi din rândul căreia se omora la fiece provocare, oricât de mică.

După toţi aceştia, la baza acestei odioase piramide a brutalităţii, a superstiţiei şi a sclaviei, se aflau femeile, sclavele cele mai abjecte din întreaga organizare. Ele erau cele care făceau toată munca. Erau considerate nişte fiinţe de cea mai joasă speţă şi erau tratate ca atare. Erau bătute cu cruzime şi brutalitate şi erau lipsite de orice drept ori privilegiu. Era condamnată la moarte o femeie care stătea la masă cu soţul ei sau care doar mânca dintr-o farfurie din care a mâncat el, de fapt o femeie era condamnată la moarte dacă mânca din poamele crescute pe Insule, indiferent de loc sau de timp. Probabil că bărbaţii îşi aduceau aminte de necazul creat de o altă femeie şi de un anumit fruct acum ceva vreme şi nu voiau să-şi mai asume niciun risc.

Încetul cu încetul, au început să vină misionarii americani, care au sfărâmat lanţurile acestui popor, desfiinţând autoritatea Regilor şi Căpeteniilor. Astfel, l-au eliberat pe omul de rând, pe soţia lui au ridicat-o pe o poziţie de egalitate cu el şi le-au încredinţat amândurora un petec de pământ care să fie al lor pentru totdeauna. Au înălţat şcoli şi biserici şi le-au insuflat Duhul Sfânt al religiei creştine. Dacă le-ar fi stat în putinţă să le sporească abilităţile oamenilor, în aşa fel încât să-i desăvârşească, ar fi făcut-o fără doar şi poate.

American Sunday School

Cu o îndelungată tradiţie, American Sunday School este o organizaţie care susţine lecţii de morală creştină în foarte multe comunităţi din Statele Unite.

Misionarii au învăţat un întreg popor să citească şi să scrie cu uşurinţă în limba maternă. Cred că nici până astăzi nu există în insulele Sandwich vreo persoană mai mare de 8 ani care să fi rămas analfabetă! Este ţara cu cea mai mare rată de alfabetizare din lume, excepţie făcând unele părţi din Statele Unite. Şi totul a fost realizat de către misionarii americani. Într-o mare măsură, eforturile lor au fost finanţate de către copiii de la American Sunday School. Înseamnă că am contribuit şi eu. Am avut astfel investiţi 2 dolari pe o perioadă de trei ani. Dar nu mă supăr. Nu pun mare preţ pe bani, dacă au fost folosiţi în scopuri nobile. N-o spun ca să mă laud, ci doar ca să se observe cum un fapt atât de omenesc şi de neînsemnat are un efect atât de benefic asupra unor persoane prezente aici.

Aceşti băştinaşi sunt într-adevăr nişte oameni foarte, foarte primitori. Dacă vrei să stai câteva zile în coliba unuia dintre ei, poţi rămâne şi eşti mai mult decât bine-primit. Te vor face să te simţi întocmai ca acasă.

Vor face tot ce le stă în putinţă ca să te facă să te simţi în largul tău. Îţi vor aduce câine copt sau poi, peşte crud, carne crudă şi sărată de porc, tocăniţă de pisică – toate specialităţile de sezon. Îţi vor aşterne la picioare tot ce-ţi poate pofti inima. Poate că, la prima vedere, acest festin nu este dintre cele mai apetisante, dar îţi va fi oferit din toată inima şi cu cele mai bune intenţii, iar asta face orice festin să fie unul demn de respect, indiferent dacă este gustos sau nu.

Dar dacă vrei să faci troc, asta e cu totul altceva – asta ţine de afaceri! Orice Kanaka e pregătit pentru asta. Este un neguţător înnăscut şi va încerca să te tragă pe sfoară dacă prinde ocazia. Te va minţi cu neruşinare, de la început până la sfârşit. Nu-ţi va spune minciunile cu care suntem noi obişnuiţi. Ci unele gogonate, minciuni care te vor lăsa cu gura căscată de uimire, minciuni care te vor ului cu caracterul lor imposibil de pus în aplicare.

Îţi va vinde un muşuroi de cârtiţă la preţul de piaţă al unui munte şi îl va ridica în slăvi până când îţi va părea ieftin la banii aceia. Dacă este prins, va recunoaşte totul cu o indiferenţă debordantă, de un farmec indiscutabil.

Fiecare membru al populaţiei Kanaka are cel puţin vreo douăsprezece mame – nu mame naturale, fireşte, ci adoptive. Ei sunt adepţii străvechiului obicei potrivit căruia orice femeie este „mamă”, indiferent de culoarea pielii sau de orientarea politică. Se întâmplă că le place în mod deosebit. Se poate ca unii dintre ei să aibă chiar şi o sută cincizeci de mame – şi asta e o cifră aproximativă. Acest lucru a ridicat o mulţime de întrebări în rândul celor care nu aveau nici cea mai vagă idee despre acest obicei.

Dar şi acest popor are ciudăţeniile lui. Pot muri oricând aleg ei să moară. Şi asta e un lucru cert. Nu îi deranjează să moară mai mult decât o face un francez căruia iubita i-a dat papucii.

Când îşi pun în gând să moară, mor, şi nu contează dacă este sau nu ceva în neregulă cu respectivul, nimic nu-l poate face să se răzgândească. Când ia această decizie, se întinde pe pământ şi aşteaptă să moară, un lucru la fel de sigur ca şi cum toţi doctorii din lume s-ar ocupa de el!

Băştinaşii iubesc cu precădere câinii. Nu câinii mari, impunători, de tipul rasei Terra Nova, mastifi maiestuoşi sau ogari graţioşi, ci câinii mici, neînsemnaţi, potăi odioase, pe care un alb le-ar condamna la moarte doar din principiu. Nu este nimic care să recomande aceşti câini, cel puțin în privința înfăţişării lor. Însă aceşti băştinaşi îi iubesc mai mult decât se iubesc unii pe alţii, iar orice căţeluş va avea întotdeauna de mâncare, chiar dacă restul familiei va trebui să facă foamea. Atunci când femeia merge pe cal, câinele stă în faţa ei; când călăreşte bărbatul, câinele stă în spatele lui – se deprinde să meargă călare cu o uşurinţă extraordinară. Îl hrănesc cu mâinile lor, îl mângâie şi îl alintă până când puiul creşte şi devine un câine în toată regula.

După care îl ucid şi îl mănâncă.

Ei bine, eu n-aş putea face asta. Mai bine aş face foamea două zile, decât să-mi mănânc astfel un vechi prieten. E ceva trist în asta. Dar probabil că ar trebui să menţionez că aceşti câini sunt crescuţi exclusiv pentru a fi mâncaţi şi sunt hrăniţi numai cu legume toată viaţa lor. Mulţi dintre albi reuşesc să-şi lase deoparte prejudecăţile şi să încerce acest fel de mâncare. La urma urmelor, nu este diferit de cârnatul american, dacă dăm deoparte orice mister.

Un băştinaş obişnuit se hrăneşte cu orice – cu orice în care îşi poate înfige dinţii. Este un lucru dovedit faptul că poate mânca peşte crud, abia scos din apă, şi că începe să se înfrupte din el încă dinainte ca peştele să-şi fi dat ultima suflare. Fireşte, este cât se poate de neplăcut pentru peşte, însă băştinaşilor le place la nebunie.

În timpurile vechi, se răspândise vestea că locuitorii insulelor Sandwich erau canibali. Însă nu au fost niciodată aşa ceva. Şi există o mulţime de dovezi care să susţină acest lucru. A existat un canibal odată, însă era un sălbatic venit din alte părţi, care se oprise pe insule pentru o vreme şi care a făcut treabă bună pe timpul şederii lui acolo. S-a dovedit a fi un cetăţean de nădejde, deşi avea nişte prejudecăţi politice bine înrădăcinate şi care obişnuia să-şi facă poftă de mâncare chiar înainte de alegeri, rărind astfel rândurile alegătorilor din tabăra Democrată. Dar ajunsese să se cam sature de ei, aşa că, pentru variaţie, a mâncat un bătrân căpitan de balenieră. Dar a fost prea mult chiar şi pentru el. Crima comisă i-a rămas pe conştiinţă, iar bătrânul căpitan în stomac, iar cele două i-au adus moartea. L-au ucis. Nu vă povestesc acest lucru de dragul acurateţii istorice, ci doar pentru învăţămintele pe care le tragem de pe urma acestei fapte. Nu ştiu să ştiu ce învăţăminte putem trage de pe urma ei, însă ştiu că trebuie să aibă aşa ceva pe undeva. Am spus-o până acum de vreo patruzeci-cincizeci de ori, dar tot n-am dat de urma lor.

În ciuda obiceiurilor minunate şi primitoare pe care le au aceşti Kanaka, nu sunt lipsiţi şi de nişte instincte pline de cruzime. Ar azvârli în foc un pui de găină viu doar ca să-l vadă zbătându-se în flăcări.

În vremurile îndepărtate, obişnuiau să fie cruzi cu ei înşişi. Când vreun rege sau vreo altă persoană importantă murea, aveau obiceiul de a-şi smulge părul din cap şi de a-și arde pielea, de a-şi rade capul, de a-şi scoate vreun ochi sau câţiva dinţi din faţă doar ca să-şi dovedească durerea sufletească, iar dacă necazul era prea greu de îndurat, şi-ar fi scalpat vecinul sau i-ar fi dat foc casei. Ba chiar îşi îngropau de vii şi copiii, dacă familiile lor ajungeau să fie prea numeroase. Misionarii însă au pus capăt tuturor acestor obiceiuri.

Doamnele din Insulele Sandwich au o mulţime de obiceiuri încântătoare pe care eu nu le cunosc, dar pe care am putea să le punem în practică şi la noi cu folos. Femeile călăresc toate precum bărbaţii. Aş vrea să se introducă reforma asta pe la noi. Femeile noastre ar trebui și ele, negreşit, să călărească precum bărbaţii; călăritul ăsta într-o parte e atât de primejdios.

Când două femei se întâlnesc pe drum, aleargă una spre cealaltă, se sărută şi se îmbrăţişează şi nu se ponegresc una pe la spatele celeilalte. Aş vrea să introduc şi această reformă. Nu cred că doamnele noastre ar respecta-o, deşi ar trebui. Dar mi-e că intru pe un teren minat, aşa că mă voi opri aici.

Oamenii aceştia fac aproape totul pe dos. Leagă şaua pe partea dreaptă, adică partea greşită; bărbaţii încalecă pe partea greşită; se dau deoparte pe partea greşită ca să te lase să treci; folosesc aceleaşi cuvinte ca să spună „la revedere” şi „bună dimineaţa”; la ei „da” înseamnă „nu”; femeile fumează mai mult decât bărbaţii; când îţi fac semn să te aproprii, ei se duc în direcţia opusă; dansează la înmormântări şi îşi iau un aer funebru când sunt fericiţi.

Când participă la nobilul joc american de „Şeptică” – un joc pe care… Ei bine, am să vi-l explic mai târziu. Posibil ca unii dintre voi să-l cunoască prea bine, iar ceilalţi doar să intuiască despre ce e vorba. Dar, atunci când joacă acest joc nobil şi deosebit de cult, cel care împarte cărţile dă celui din dreapta, nu din stânga şi, ceea ce este de mii de ori mai nesuferit, decarul ia asul! O asemenea dovadă de ignoranţa abjectă este întru totul condamnabilă, iar eu unul mă bucur că misionarii au trecut pe acolo.

Acum, vedeţi şi dumneavoastră ce fel de alegători vă vor îngroşa rândurile dacă le veţi lua Insulele în stăpânire, ceea ce, fără îndoială, se va întâmpla într-o bună zi. Vor face totul pe dos. Vă vor cauza o mulţime de probleme. În loc să susţină şi să încurajeze un sistem judicios de speculaţii privind căile ferate şi alte lucruri asemănătoare, ei îi vor alege drept membri ai Congresului pe cei mai incoruptibili candidaţi. Aşa este, vor întoarce totul cu susul în jos.

Oamenii din Honolulu sunt cei mai lipsiţi de griji din lume. Unii dintre oamenii noştri încă nu s-au obişnuit cu obiceiurile lor. Au deschis o companie de gaz şi au pus preţul de 40 de cenţi pe metrul cub. Au încasat doar 16 dolari în prima lună. Cu toţii se culcau de cum se însera.

Sunt nişte oameni extraordinari. Vorbesc serios. Nici măcar nu ştiu cum se cheamă unele dintre viciile din ţara asta.

O doamnă s-a dus la doctor. Voia ceva pentru starea de slăbiciune generală. El i-a spus să bea bere. Ea a venit din nou. Berea nu o ajutase cu nimic. El a întrebat-o câtă bere băuse. Ea a spus că o lingură plină amestecată într-un pahar cu apă. Aş vrea să importăm şi în ţara noastră din ignoranţa aceasta binecuvântată. Ei nu prea le au cu băutul. După ce au plătit taxa pentru importarea alcoolului, nu le-a mai rămas nimic cu care să cumpere alcool. Sunt foarte inocenţi şi beau absolut orice e lichid – kerosen, terebentină, ulei de păr. Într-un oraş, de 4 iulie, o comunitate întreagă s-a îmbătat cu un butoi cu sirop de liniştire.

Mândria insulelor Sandwich o reprezintă marele lor vulcan. Vulcanul Kilauea are 5200 m în diametru şi o adâncime de la 200 până la 240 m. Vezuviul e mic copil. Acesta este cel mai mare vulcan din lume; erupe flăcări la o altitudine uimitor de mare. Eşti martorul unei scene de o desăvârșire fără pereche şi a unor privelişti dintre cele mai minunate. Când vulcanul Kilauea a erupt acum câţiva ani, lava s-a scurs din el vreme de douăzeci de zile şi douăzeci de nopţi, formând un râu de lavă de 65 de kilometri, care s-a vărsat în mare, topind păduri în drumul lui înfocat, înghiţind colibe, distrugând toată vegetaţia şi revărsându-se prin văi umbroase şi canioane sinuoase. În mijlocul acestui carnaval al distrugerii, se înălţau coloane maiestuoase de fum, formând deasupra un linţoliu de pâclă deasă. Limbi strălucitoare de foc verzi, albastre ieşeau în afară, penetrând acea întunecime nesfârşită şi făcând să pară totul de o măreţie sublimă.

Băştinaşii sunt indiferenţi la terorile vulcanului. În vreme ce acesta erupe, ei mănâncă, beau, cumpără, vând, plantează, construiesc, aparent nepăsători la mugetul care pârjoleşte pădurile, la bubuiturile înfiorătoare, la aburul care iese afară şuierând, la pământul care se cutremură, la tremurul şi topitul rocilor uriaşe, la izbiturile şi mugetul valurilor, la urletele şi gemetele nepământeşti ce se ridică din adâncul clocotind. Şi-au văzut de treburi printre ploaia de cenuşă, nisip şi scântei aprinse, privind în gol la înfăţişarea schimbătoare a atmosferei, tulbure, neagră, lividă, arzândă, la urcarea bruscă a coloanelor înalte de foc, la zecile de mii de vălătuci de fum şi la felul cum se învolburau maiestuos printre norii denși şi înfocaţi. Ei priveau toate aceste fenomene în desfăşurare ca pe o ploaie oarecare ori ca pe un râu care curge firesc; în vreme ce noi, ceilalţi, le vedeam ca pe nişte semne ale unei lumi cuprinse de flăcări, ale cerurilor care se despică şi ale venirii Judecăţii de Apoi. Gata! Mă bucur că mi-am luat vulcanul de pe inimă.

Am cunoscut cândva un editor de la ţară, mare, înalt şi neîndemânatic, undeva pe lângă Sacramento, căruia i-am trimis o odă adusă mării, care începea aşa: „Umflătura lungă şi verde a Pacificului“. Editorul de la ţară mi-a trimis înapoi o scrisoare în care îmi spunea că nu am reuşit să-l fraieresc şi că nu voia nicio insinuare din partea mea. Ştia el bine ce vrusesem să spun când scrisesem „umflătura lungă şi verde a Pacificului“.

Febra boo-hoo

Băştinaşii au denumit „boo-hoo” această afecţiune, pentru că îţi dă o stare de plâns incontrolabilă. Când vine epidemia, e jale. De fapt, e vorba despre febra denga, cauzată de un virus ce se transmite prin înţepătura ţânţarilor. Mai este cunoscută şi sub denumirea de „febra oaselor rupte”, deoarece durerile osoase pot fi atât de mari, încât zici că oasele se rup ²⁾”The Gifts of Civilization: Germs and Genocide in Hawaiʻi” de Oswald A. Bushnell, carte publicată de University of Hawaii Press în 1993.

Un lucru este specific la tropice pe care trebuie să-l aibă şi un străin, fie că-i place, fie că nu, şi acela este febra boo-hoo. Printre simptome se numără greaţă la stomac, dureri puternice de cap, dureri de spate şi de burtă şi o stare de indiferență generală în privinţa faptului dacă boala te ţine mult sau nu. N-o să fii niciodată cetăţean cu drepturi depline pe insulele Sandwich decât dacă ai avut febra boo-hoo. N-ai s-o uiţi nicicând. Îmi amintesc de un băieţel care a avut-o odată. Un newyorkez l-a întrebat dacă îi era frică de moarte. El a răspuns: „Nu, nu mi-e frică de nimic, cu excepţia febrei boo-hoo.“

Clima pe aceste insule este încântătoare. În Honolulu, temperatura variază între 26 şi 28 de grade Celsius cam tot timpul anului – nu se schimbă cu mai mult de 12 grade de-a lungul a douăsprezece luni. În zonele trestiilor de zahăr, termometrul rămâne la 21 de grade şi nu se schimbă deloc. Orice fel de termometru e la fel de bun – chiar şi fără mercur. 26 de grade pe coastă, 21 de grade înspre continent, 16 grade când începi să urci povârnişul muntelui, iar pe măsură ce ajungi tot mai sus, temperatura scade la 10, 4, -1, până când ajungi în vârf, unde este atât de frig, de nu-ţi poţi închipui. Ştiu pentru că am fost acolo! Clima este extraordinar de sănătoasă, în special pentru albi, aşa că albii sănătoşi se încumetă la cele mai primejdioase imprudenţe. Se trezesc prea devreme: îi poţi vedea începând cu şapte şi jumătate dimineaţa, când încep să-şi vadă de treabă, tot aşa, până la apusul soarelui. Nu-i doare, nu-i omoară, deşi ar trebui. Am trăit zile atât de dogoritoare în California, încât verzişorii ajungeau până la 60 de grade la umbră.

Locuitorii insulelor Sandwich cred în superstiţia că cei mai mari mincinoşi din lume trebuie să le viziteze insulele înainte să moară. Ei cred aceasta pentru că este un fapt – poate că nu m-aţi înţeles: când mincinoşii ajung acolo, rămân acolo. Au câteva specimene pe cinste cu care să se laude. Pun la mare preţ micile lor realizări şi vorbesc despre ele de parcă omul ar fi primit o revelaţie – din Iad.

Aveau printre ei un bărbat numit Morgan. Acesta nu îngăduia nimănui să spună o minciună mai gogonată decât a lui, şi tot el era cel care avea şi ultimul cuvânt.

Când cineva i-a povestit despre podul natural din Virginia, el a răspuns că ştie totul despre acesta, de vreme ce tatăl său ajutase la construcţia sa. Altcineva se mândrea cu frumuseţea de cal pe care îl deţinea. Morgan i-a spus de unul pe care l-a avut şi el odată. În timp ce îl călărea într-o zi, o furtună cu fulgere s-a pornit şi l-a urmărit vreo 30 de km, fără să-l prindă din urmă. Calul său nu a fost atins de o picătură de ploaie, însă câinele a înotat în spatele căruţei tot drumul.

Odată, pe când se discuta despre oamenii răi, Morgan le-a spus despre o firmă a oamenilor răi care a angajat un biet om să spargă pietre pentru ei. Acesta a făcut o groapă de 1 m şi ceva adâncime, a pus înăuntru praful de puşcă şi a început să bureze dimprejurul explozivului. Ştiu totul despre burat pentru că am lucrat eu însumi în mină. Ranga a provocat o scânteie, declanşând o detonare prematură, iar bărbatul, cu tot cu rangă, au fost azvârliţi în aer, sus, tot mai sus, până când el nu a părut mai mult decât un băieţel, apoi şi mai sus, şi mai sus, până când nu a părut mai mult decât un câine, şi a continuat să se înalţe tot mai sus, până când nu a părut mai mult decât o albină, dispărând apoi din vedere; după care a reapărut, părând la fel de mare cât o albină, şi tot cădea, şi tot cădea, până când a părut la fel de mare cât un câine, şi mai jos, şi mai jos, până când a părut la fel de mare cât un băieţel, şi tot mai jos, tot mai jos, până când redeveni înapoi bărbatul care era; a căzut în exact acelaşi loc şi şi-a văzut în continuare de burat. Şi, vă vine să credeţi sau nu – a încheiat Morgan – cu toate că individul nu lipsise mai mult de cincisprezece minute, firma oamenilor răi l-a penalizat pentru pierdere de vreme.

Ţinutul despre care am încercat să vă povestesc se situează în mijlocul pustiului de ape, chiar în inima a aproape celei mai mari şi mai neprihănite întinderi de uscat din Pacific. Este un ţinut frumos, încântător, de vis. Mi-aş dori să vă pot face să înţelegeţi cât de frumos este. Este un ţinut care pare rupt parcă din basmele despre care am citit numai în cărţi, populat cu o rasă blândă, trândavă şi lipsită de griji.

Este ţinutul în care e veşnic duminică. Un loc al trândăviei şi al viselor, unde aerul este toropitor, unde e linişte şi pace, iar lucrurile tind să ia răgaz de la truda, haosul, grijile şi neliniştile vieţii.

Adnotări scrise exclusiv pentru Miratico de Lucian Velea

Lucian Velea este fondatorul site-ului Miratico şi al multor alte proiecte online.

Sugestii pentru continuare:

Elveţia - o ţară mică cu ciudăţenii mari (cât muntele)
Cele mai spectaculoase informaţii despre Elveţia, prezentate distractiv, dar bine documentate, cu ilustraţii pe măsură

Rio de Janeiro - privit altfel, fără Carnaval şi Olimpiadă
Multe lucruri puţin cunoscute şi surprinzător de interesante despre metropola braziliană, de la începuturi până în prezent

Carnavalul de la Rio - cea mai mare petrecere a Lumii
Tot ce ţi-ai dorit să ştii despre Carnavalul de la Rio de Janeiro şi multe informaţii surprinzătoare (cu imagini, desigur)